„ROMÂNUL NU PIERE!”
Invităm pe cititorii noştri să zăbovească
o clipă, ceva mai lungă, asupra acestei ciudate zicale româneşti: „românul nu piere”...
Spre a medita nu atât asupra înţelesului, cât la faptul în sine, că s-a putut
ajunge la o asemenea vorbă! Ea ne spune, prin însăşi existenţa ei, de câte
zeci, sute ori mii de mii de ori vorbitorii limbii române s-au văzut în
situaţia de a pieri şi n-au făcut-o pentru că românul nu piere…
Ne e greu să găsim ori să imaginăm o expresie mai potrivită, amarnic de
potrivită, pentru a simţi şi spre a sugera şi altora cât de dramatică va fi
fost lupta românilor, căci luptă a fost, o luptă-i viaţa, deci te luptă!, nu?,
pentru supravieţuire, pentru păstrarea fiinţei naţionale! Cumplite trebuie să
fi fost încercările prin care am trecut ca popor şi pe care le-am depăşit cu
moartea pre moarte călcând cu o conştiinţă de sine, naţională, mereu limpede şi
clară, de s-a ales asemenea cutremurătoare vorbă: românul nu piere…
E
şi multă amărăciune în această zicală, dincolo de “optimismul” ei. E mai întâi
amărăciunea noastră, a celor de azi, de a şti că existenţa strămoşilor noştri a
stat de atâtea ori în cumpănă cu pieirea, şi mai e şi a celor de odinioară
amărăciunea de a fi fost nevoiţi să-şi comenteze cu asemenea cuvinte
înfricoşătoare istoria, trecerea prin lumea asta minunată…
Să-ţi faci curaj nu la izbândă, ci la
supravieţuire, asta ce poate să însemne decât că nu-s vorbe goale toate cele ce
s-au rostit, fie de către învăţaţii noştri, fie de către învăţaţii străini,
istorici în primul rând, despre puterea românească de a accepta înfruntarea cu
mari primejdii, de a răbda şi de a suferi, de a se mulţumi cu scăparea de la
pieire, în aşteptarea unui viitor îndoielnic mai bun, dar asumându-ţi acest
destin odată cu propriul nume de român, de care să nu vrei să te lepezi?! Ca de
o credinţă! Ca de un jurământ! Ori blestem!…
Căci românul
nu piere, semn că mulţi i-o doresc! Cine? De ce?
Căci, din păcate, unii într-adevăr ne-au
dorit-o, deseori în locul stingheritoarei şi incomodei recunoştinţe!… Să nu-ţi
îndatorezi prietenii ca să nu-i pierzi și să ţi-i faci duşmani!… Şi mai ales
vecinii! De câte ori nu s-a repetat această amară poveste, obligându-ne să
conchidem cu o altă zicală, poate la fel de tristă: “apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”… Va
mai fi fiind şi-n alte limbi, la alte neamuri o asemenea vorbă? Dumnezeu ştie!…
Noi nu știm! Şi am fi gata să vedem în această vorbă încă un semn al destinului
unic de care s-au învrednicit românii sau, nefiind vorba de nici o vrednicie
deosebită, mai degrabă soarta i-a ales ori s-a nimerit numai aşa… S-a nimerit
că românul nu piere… O dată? De două
ori?…
O vorbă ca asta nu iese însă cu una, cu două!
Ci cu nouă. Nouă zeci şi nouă, de ori, de câte ori românul trebuia să piară şi
n-a pierit, ci s-a încăpăţânat, împotriva cui?, să dăinuie, el, cel de-un leat
cu veşnicia, încât nu e deloc de mirare că unora li s-a părut, după legea
numerelor mari, că nu se poate altfel, adică din întâmplare, ci este cu
siguranţă un tâlc mai adânc în această salvare de la pieire, deci s-a petrecut
ori săvârşit într-un scop, un ţel, cu o menire deci, şi care să fie aceasta?,
în istoria pe care românii au ocolit-o un mileniu de zile, au refuzat-o, i-au
întors cu lehamite spatele ori s-au retras numai deoparte, regăsindu-se pe
sine, când, cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine!… Şi asta se cheamă a boicota istoria?…
Negreşit că am boicotat-o! Și zic şi eu
aşa ca să folosesc un cuvînt pe înţelesul tuturor, și deja îndătinat, consacra!
Dar mai pe înţelesul oricui ar fi să te întrebi: păi asta mai e istorie?… Păi
cum să n-o boicotezi tocmai din drag pentru istorie?!… Pentru istoria cea
măiastră şi adevărată! Dar ce să înveţi din istoria ceastălaltă, din istoria
păţită, săvârşită în deplina ei nedesăvârşire, din istoria acelui ev barbar, de
năvaliri bezmetice înspre luminile altora spre a le stinge mai ales, înecându-i
în sânge pe cei vrednici de le-au aprins şi şi-au primit pentru asta răsplata
de sânge cuvenită celor cum se cade să fii, răsplată atent şi grijuliu
consemnată de istorie, căci asta se cheamă istorie: să jefuiești, să distrugi,
să omori… Să învingi! Cu orice preț! Inclusiv al lepădării de umanitate! Care-i
baiul?! Doar ești eroul consacrat de istorie!
Ce-i de învăţat din istoria asta altceva
decât că, cu orice preţ, să nu te amesteci cu cei ce o fac, ci să iei distanţa cea
mai mare de hoarda deşucheată de năvălitori și prădători, ucigași, delicvenți
la ordinea morală a lumii... Și să te retragi de-o parte, regăsindu-te pe tine
când în jurul tău, cu zgomote deșarte, se face, chipurile, istorie…
Căci există atâţia așa zişi tot oameni,
cei mai mulţi se pare, care nu se pot suporta pe ei înșiși şi fug de singurătate, cu capul încins de mecanismul neuns al gândirii
vâjâindu-le de gândurile ce nu vin, de ideile care îi refuză! Și, bieţi
infirmi, se prăbuşesc orbeşte spre a se adăuga izbăvitor angrenajului gregar
pustiu de gânduri şi de simţire, atâta fiindu-le suficient ca ţintă a vieţii:
să te prinzi tovarăș cu tartorii zilei, să prinzi şuvoiul de ape tulburi pentru
a te lăsa purtat în scursoarea lui deşănţată spre belşugul altora, înecându-l,
murdărindu-l, spurcându-l. Spre luminile altora, stingându-le!
Pentru cine nu cunoaşte ori cunoscând-o
n-a putut îndura singurătatea păstorului
ori a semănătorului, pentru cine nu poate suferi răbdarea aşteptării
înfrigurate de la voia rodniciei ce numai din înaltul cerului se hotărăşte şi
coboară, alegându-i ogorul spre a-l îmbelşuga, pentru cine nu are cu ce gânduri
petrece de unul singur în monotonia
trudnică a muncii, cumplit trebuie să fie chinul de a fi obligat să te
regăseşti pe tine însuţi când n-ai ce găsi!… Tortura regăsirii cu nesinele său…
Cu pustiul!… Pentru acest chin nu există decât un singur leac: să faci
istorie!… Istoria de care am avut parte!.... O astfel de istorie au boicotat
românii în vestitul lor mileniu de „absență” din istorie! Și-am fi boicotat-o
până azi de s-ar fi putut! Am fi refuzat-o in aeternum!
Căci asemenea parteneri îi lași să curgă
în plata Domnului, dându-te la o parte din calea nefiinţei lor înverşunate,
ferindu-te a te prinde lor tovarăşi!…
Dacă am încerca să ne imaginăm un popor
de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu
sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un
astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele
noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului
sau a plaiului... Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!
Ca
şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare
plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi
şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta
grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă, aşa cum noi, românii, ne
găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul
tihnit al singurătăţii!… Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în
cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună
ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale
altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi,
fireşte, hazul, supremul haz de necaz… De necazul nostru şi de necazul altora
că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o
ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să
vadă și ei cât de mult îi place lui viaţa!… Ca să vadă duşmanii cum românul nu piere…
Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi
“ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de
veche, adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească,
la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte
pentru cei ce s-au îndoit… Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu,
copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar
putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată
fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi
încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă
deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet! Tot naţional!… Românul nu piere!… Pur şi simplu nu
piere!… Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie.
La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăiești, de care să nu-ţi
pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…
În cumpănă cu pieirea aflându-se de
atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia
individuală la încercările vieții, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor
războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii
înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce… Nimic
mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie
ori conspirativ, masonic. “Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic,
Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale” sună idealul românesc
de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea
“românească”. Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par,
pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioșii și
nevolnicii!...
“Trag foarte bine cu săgeata, ştiu
să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar
treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât
vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze
împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei
folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Magnifică
consemnare... Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa
celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea
militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc,
așadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre... Deseori consemnată în
istorie!...
...Românul se visează mai ales haiduc,
războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc,
împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har
Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim!… O ştiinţă azi atât de rară…
Fireşte, răsare de la sine dinaintea
noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la
urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat
lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de
spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai
cuprinzător! Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu
cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi
astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată
cu pieirea noastră de români?…
Un răspuns mai explicit nu e de dat în
câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm
(deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de
existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai
al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc.
Mai ales acesta era păcat să piară…
Există ceva care dă neamului românesc, ca
popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de
limbă, evident extrem de importantă! Această unitate ține totuşi de domeniul
instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la
un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai
definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.
Nu mi-e la îndemână să spun hic et
nunc în ce constă acest stil
românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce
ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi
obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală
românească. Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în
gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului
naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria
culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific.
Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai
pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a
specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră,
fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă
neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee
culturală majoră a României moderne. Adică a acelei Românii în care, ca urmare
a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a
resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de
a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…
Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin
Brâncoveanu se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de
un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a
trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc. Sunt acestea
vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte
de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria
noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a
conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile
fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.
Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe
Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe
cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii,
şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să
ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu
împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci
rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă,
dar îndărătnică, spre se şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori
statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest
pământ!…
Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm
nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera
învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până
la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună
în serviciul neamului şi-al ţării. Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul
românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru. „Parcă
se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea
limbii” scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români,
Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai
târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai
ales pentru a păstra neatinsă românia
noastră! Bogăţia noastră de suflet!
Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii
unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea
ei, cât și, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi.
Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în
manuale și tratate savante, ci este vie în conștiința, în mintea celor ce se
împărtășesc din ea. Este la purtător! Produce efecte în comportamentul nostru
zilnic, în modul de a privi și recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător
al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu
întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creație. Nimic nu este mai
străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a
ignora ansamblul! Întregul! Adică firea și rostul a tot ce există! În felul
său, inclusiv la nivelul meșteșugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul
aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!...
După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care
recomanda o medicină și o terapie a întregului trup, incluzând și corolarul
sufletesc!... Nu pe specializări tot mai înguste!
E atâta metafizică în limba română și în
literatura orală, populară, cum nu mai găsești la multe alte neamuri!
La
Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noștri de la
Budapesta au comis imprudența de a emite pretenții în numele închipuitei
lor superiorități spirituale, culturale!
S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît
să intre în vreo dispută avocățească pe acest subiect insolent, ci s-a mulțumit
să depună în fața comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-și
adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la (1)colecția de proverbe
românești publicate în zece volume de Iuliu A. Zane și la (2) colecția revistei
săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie
1867... O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani,
revistă pe care avea cine s-o publice și mai ales avea publicul care s-o
citească! Așa ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea
fi vorba! ...Revista apare și azi! Adică de un secol și jumătate trecute
fix!...
Sunt nenumărate asemenea momente și fapte
de excelență care ne pot singulariza și evidenția! Din păcate neglijăm să
alcătuim inventarul lor complet și plecăm prea ușor urechea la cei care
scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!
Cum se întâmplă cu cei care în zilele
noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel
mai important popor al antichității, cu aportul cel mai consistent la
civilizarea planetei! Deși, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca acești ciudați,
în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar și fără voia lor. Așa
că zic și eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmașii romanilor
aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaștem în
mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranță nu
suntem urmașii acelor romani!...
Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas
în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor și dacilor care au
făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!
Ce spectacol extraordinar va fi fost
pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n
tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de
colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives
romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu
câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria. La toţi ăstora împăratul
Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă
Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost
astfel să rămână strămoșii noștri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să
se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi
patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană,
bineînţeles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea...
Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?... Și tot atunci să fi
apărut şi vorba că tot răul e spre un
bine?… Aceeaşi
resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere,
formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bine… Căci
mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre
locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce
într-adevăr ne meritau ca urmaşi, numai pe cei ce au înţeles că trecând Dunărea
sau Mediterana cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din
frământările mari ale vieţii, în care mai ales pe tine însuţi te ai potrivnic,
adversar, concurent, şi rişti, deşi alergând singur, să ieşi al doilea, mereu
al doilea, dacă mereu vei alerga numai şi numai după ubi bene… Nefiindu-ţi
tu ţie însuţi destul ca să-ți fie bine!… Binele din tine însuţi… De neaflat!… Şi-atunci
pleci în lume, treci Dunărea!… Treci
oceanul!
Şi numai aceia vor fi rămas în nordul
Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu
neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine,
căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe
cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care
răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât
de puțin umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea şi
ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le
ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această
repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul
vieţii. Al omului!… Și nu ne-am clintit din Dacia Traiană... Dacia maternă!
Nu ne-am clintit din sinea noastră!
Suntem dar şi noi un neam ales şi de
aceea nu se putea să pierim!…
Ne-am ales unii de alţii prima oară la
anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două
principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi
bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de
ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul
mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut… Aşa cum fără urmă s-au pierdut
mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au
crezut că ubi bene, ibi patria… Praful și pulberea!... Am rămas şi numai
noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi
patria, ibi bene, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot
chiar…
De la această opţiune fundamentală
porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste
Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o
precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se
înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii,
învârtăreţii şi isteţii, oportuniștii,
care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese,
celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce
va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa…
Psihoza aureliană!…
Cum i-a mai cernut pe bieţii români
chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi
toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de
convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar
să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci
ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!…
Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi
credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în
cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi
s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!… La fel şi cei
rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia
cu fiecare generaţie reînnoit, căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei
în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia
că ubi bene…
Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii
mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului
şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră românie…
În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii… Căci
firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca
averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un
simplu act de danie!… Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se
moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi
odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată
lumea, în lumea asta mare și deșteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene,
ibi patria…
*
...Educaţia, buna creştere a celor ce ne
urmează lăsându-le pe mână ţara, este problema problemelor, grija grijilor!… Căci
cu fiecare dintre copiii noștri se ia de la capăt îndelungatul şi gingaşul proces
de făurire, de topire şi laminare a metalului cel mai de preţ: sufletul de om,
purtarea de om… De om de omenie!
Ce simple ar fi toate dacă odată cu casa
şi alte bunuri, agonisite într-o viaţă, a ta, şi-n altele, ale celor de
dinaintea ta, ai putea lăsa copiilor şi nepoţilor tot ce-ai agonisit şi-n
adâncul sufletului tău, tot ce s-a adunat întru credinţa ce te-a ţinut treaz la
datorie, rezistând nenumăratelor ispite, ispite ce-i vor pune la încercare şi
pe copiii tăi, şi nu ştii cum să-i poţi face să judece şi ei, cu aceleaşi ori
altele, şi mai bune, temeiurile credinţei că ubi patria, ibi bene!…
Şi astfel, având a trece fiecare generaţie
prin sita aceloraşi ispite şi poveri, dinaintea cărora a stat fiecare ins
singur cu ce se învrednicise să agonisească şi să numească a fi acela sărac sufletul
său, la capătul istoriei româneşti s-a ales o selecţie nu biologică a
indivizilor, ci una stilistică. Nu știu dacă suntem, ca români, o rasă, un neam
de oameni cu caracteristici antropologice aparte, măsurabile, dar știu bine că
mai presus de orice îndrăgim și, de la Dromichaete și până azi, practicăm un
anumit stil, o anumită manieră de a ieşi în lume, de a o recepta şi de a i te
dărui, toate acestea, pe limbajul popular, chemându-se norocul de a fi în stare
să simţi româneşte!…
Cutare simte românește! Elogiu suprem în lumea noastră,
danubiano-carpato-pontică!
*
Desigur, e foarte schematică toată
povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat
și ușor de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaţionalizare a
românilor – în Austro-Ungaria, dar şi prin alte părţi, pe cât de aprigă și de
discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul
plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă
printre noi, s-au hotărît să se
prenumere printre noi… Să fie noi! Români!
Sunt cu miile, cu sutele de mii românii
care au fost nevoiți, au fost constrânși, n-au mai avut încotro, și s-au
declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o
condiție a supraviețuirii lor!... Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri
românești, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc
să-și abandoneze neamul, părinții, conștiința de sine...
Contrastul în care intră astfel lumea
românească cu întreg contextul uman şi politic din jur, balcanic și european, ar
fi de natură să încheie orice discuţie serioasă nu numai pe tema Ardealului… Ardealul
este al nostru, români, maghiari, saşi, secui şi câte neamuri vor mai fi fiind
în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneşte, că ubi patria, ibi bene. Unde-i
Ardealul, acolo e şi patria noastră!… Patria noastră cea românească,
românească nu doar pentru că suntem mai mulţi românii, vorbitorii de grai
romanic, ci suntem mai mulţi cei ce angajăm prin fiinţa noastră un stil de
existenţă, un farmec aparte al purtărilor şi gândurilor, al glumelor şi-al
petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul
românesc al Ardealului!
Nepieritor ca și românul!
1986 ION
COJA
(Fragment prelu(cr)at din Ion Coja, Transilvania. Invincibile
Argumentum)
