Text dedicat zilei de 1 Decembrie
CUM AU „BOICOTAT” ROMÂNII ISTORIA
În încercarea de a da o formă public
acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză
istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de
reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în lipsa documentelor scrise
care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp,
aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru
unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci
secole… Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de “tăcere” tot
mileniu rămâne! Un “mileniu” în care documentele istorice nu menţionează
prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene!
Istoricii maghiari propun auditorului lor
un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie,
cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor
la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor
din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu
ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar
este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se
ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă…
Pentru persoanele subiective, care,
adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de
toată lumea – obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia
unor precizări.
Mai întâi, cât sunt de numeroase
documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i
pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele
existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat
starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în
parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare
de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului,
cât şi pe orizontala spaţiului?
Răspunsul la aceste întrebări e de natură
să descurajeze pe orice onest roeslerian, dar până acum nici unul dintre
roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din
nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună
o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa
altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte
puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama
asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care
constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute
în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii
bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată
interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce
se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui
nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri
propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a
unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic
spectaculos, senzaţional
Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au
retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul
migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de
existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea
oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una
din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă
care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone
este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a
remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate,
căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de
întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor,
adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii
autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din
această parte a lumii!
Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum
sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau
avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de
interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de
vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o
descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul
Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din
descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să
cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara
lor! Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa
noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi
să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să
fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele
referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de
cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia
din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din
documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de
lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte
probabil, locuiau românii.
Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea
continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o
judecată “subiectivă”, şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele
referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul
Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem
atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi
din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii
maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi,
românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de
mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după
o “tăcere” de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea! Unde erau românii,
dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?… Probabil că românii care
azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care
documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat
pe durata “mileniului” în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în
documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur
balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai
departe teza roesleriană…
Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime,
pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea
nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism
politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic,
juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai
numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani,
vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării.
Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată
nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu
atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu
ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul
Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării
constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că
aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul
Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci
consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile
şi preocupările curţii imperiale.
Sursele bizantine şi cele latine ale
vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului
bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor.
Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav
poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din
aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de
care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii,
a realităţii trăite de odinioară.
Despre români, din aceste documente, nu
putem trage nici o concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne
poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în
schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au
putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit
scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste
cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?
Istoricii, români şi străini, ce au
meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca
insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei
autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în
ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei
permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru
această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale
istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea
românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul
acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n
alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu
expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor
ţinuturi, îndeosebi codrul şi muntele. Nu pretindem nimănui să ia
în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind,
vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil
“miracolul românesc”.
Lucrurile se leagă între ele foarte
strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt
capabile să explice totodată şi “tăcerea” documentelor istorice, inclusiv
puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!),
ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le
propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu
toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, “frate cu
românul”, şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi
complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune,
ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile,
aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia
dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române,
o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun
mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte
populaţii din această parte a Europei, legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.
În aceste condiţii, singurele în care
devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât (1) o
civilizaţie a lemnului, (2) de tip rustic, ţărănească şi păstorească, (3) o
cultură orală, populară. Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi
în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, unora mai mult,
altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea
civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai
puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a
muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că inhaerent montibus, adică “se ţin prinşi bine în munţi”,
unde-şi au ardua domus “locuinţa
de pe înălţimi”! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și
el că “le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi”… Mai
aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare,
în termeni mai expliciţi: “valahului îi place să trăiască la munte”! Sau mai pe
româneşte, “românaşului îi place sus, la munte, la izvor”!…
Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives
romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge
acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi
salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se
poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit
ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis
procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate
celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină,
primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de
lingvişti ca alcătuind substratul limbii române,
subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale
plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată. Trecerea
romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă
pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile
când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel
mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei
mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de
un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze
în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o
ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei,
la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii
veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor
face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două
state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara
Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce
există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se
pare că le place continuitatea în toate!…
Reiau o propoziţie mai sus enunţată:
“vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât”… Această propoziţie e
acceptabilă numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se
reduce la evenimentul politic şi militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au
retras dinaintea acestei istorii, “au boicotat-o”, fiind aceasta, probabil,
singura cale prin care se putea salva fiinţa naţională. Au amânat afirmarea
acestei fiinţe pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnică a
funcţionat de minune şi nu va fi pentru ultima oară în istoria românilor. Dar
ce au făcut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în
singurătăţile codrului şi ale muntelui?
Printr-o lege a compensaţiei, care
funcţionează cu o exactitate mecanică, abţinerea de la manifestarea vizibilă în
exterior va fi dus la orientarea către sine, către lumea propriei fiinţe, a
spiritului românesc. Retrăgându-se din calea străinilor porniţi pe jaf, omor şi
cotropire, românii nu se mai puteau retrage şi din propria lor cale. Vor
dezvolta, drept urmare, o civilizaţie originală, fruct al unei atitudini
meditative faţă de lume, de viaţă. Meditazione, massima azione, spune un
proverb italienesc. La capătul acestui mileniu de retragere din istorie, de
retragere “în pustie”, în pustia munţilor şi a codrului, românii apar cu o
zestre aparte: nu cu cetăţi falnice, nici catedrale semeţe, orgolioase, nu cu
palate şi castele, ori cu savante universităţi şi mânăstiri, ci ca autori şi
stăpânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogată şi de interesantă,
fără pereche în toată Europa! Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere
se poate spune că “românii, vreme de un mileniu, au supravieţuit şi atât”!
Privind roată în jur, vom zice şi noi că pentru o mie de ani şi mai bine ne
lipsesc semnele împlinirii româneşti prin istorie, ale cărei ispite
românii nu le-au cunoscut! Căci numai privind lucrurile astfel, de departe ori
din negura bibliotecilor ori a străinătăţii, adică fără să-i cunoşti pe cei
despre care nu te sfieşti să scrii chiar cărţi, de istorie, deci fără să
cunoşti lumea românească în alcătuirea ei specifică, în adâncurile ei, ce nu
pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu răbdare şi îndeaproape, numai
în asemenea condiţii mileniul nostru de tăcere e un mileniu în care n-am făcut
istorie!
Dar poate că am făcut altceva!… Ei
bine, acest altceva s-a făcut, există, dar e mult mai greu de înţeles,
de remarcat, căci nici nu se lasă uşor de văzut, cel mai adesea nu este
pipăibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mână să-i bagi de seamă fiinţa.
Ci îl descoperi încetul cu încetul, trăind viaţa măruntă, de zi cu zi, care
este, la tot pasul, ca o respiraţie, marcată de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, a sinelui,
ce umple de uimire şi încântare pe orice om de bună credinţă care ajunge să ne
cunoască în ceea ce este autentic şi străvechi românesc. (Vezi, printre altele,
cazul lui N.Steinhardt...)
Din acest mileniu de boicot al istoriei
românii ies, printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie
proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei
de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi
când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică “dacizată” a
dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul
nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte
că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine
şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum!
Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!… Care victorie, a
cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate
compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm
fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu
fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie,
pentru a supraviețui, să fie iertat!…
În lumea toată dreptul roman este un
model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. “Adevărata
cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu
oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru?
Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic,
după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea
principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura
creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni,
pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a
Europei?
Mă încumet chiar să pun în balanţa unei
judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre
cele mai sensibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de
a face istorie, de a rămâne în istorie, şi ia românească,
mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de
a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa
gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt
comparabile ia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi
piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă!
Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce,
transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav
împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de
oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost
înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care
au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect
inutilă?
Avem, aşadar, de o parte aceste monumente
colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte,
în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au
adunat cu migala unor mâini îndrăgostite
atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot
românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu
cămeşa albă ori ia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru
fiinţa umană în ia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în
acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din
istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de
caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e
atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie,
vreme de un mileniu!…
Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu
respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie,
a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care,
între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor
pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau
sud-dunărean, în care s-au desfăşurat!
Românii au creat o civilizaţie proprie,
extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor
neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin
aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu
grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial
al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de
preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!
Când la sfârşitul primului război mondial
s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de
justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului
naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor
româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a
(se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în
discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât
şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această
colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume,
format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul
folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei
Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu
toate cele zece volume ale ei!
Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de
tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi
cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită
mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi
lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o
împlinire: de sine şi a sinelui?
Evident că există două istorii! Una vizibilă
şi cu ochiul liber – şi, poate, de aceea, înşelătoare – de care s-au preocupat
până acum îndeobşte istoriografii, axată pe ideea de eveniment, şi o
altă istorie, invizibilă pentru cei pripiţi să aibă o părere, o istorie a
marilor şi lentelor procese de transformare la nivelul etnic al conştiinţelor,
al spiritualităţilor. Dacă vedem în om ceea ce el este, o fiinţă conştient perfectibilă,
apoi trebuie să se cheme istorie tot ceea ce ţine de perfecţionarea
omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, conştiinţa
de sine! Spiritul! Mutând pe acest teren întrebarea “ce au făcut românii vreme
de un mileniu, când documentele istorice nu s-au arătat vrednice să-i consemneze?”,
răspunsul devine extrem de complex şi de gingaş, dar şi inaccesibil celor
deprinşi cu prejudecăţile comode, simplificatoare. Pentru ceilalţi, care ar
putea înţelege un asemenea răspuns, oferim, deocamdată, rezumatul cel mai
succint ce-l putem imagina ca răspuns la întrebarea de mai sus: “Ce-au făcut,
deci, românii vreme de un mileniu?” Simplu de spus, poate că şi de înţeles
pentru cine e făcut să înţeleagă: “Românii, vreme de un mileniu, au învăţat
să-şi dea bună ziua!”… Exact aşa! Căci nu-i de colo să-i auzi, când doi oameni
îşi întretaie drumurile, chiar fără să se cunoască unul pe altul, zicându-şi:
– Bună ziua!
– Bună să-ţi fie inima!…
Oare nu e uimitor să-i doreşti cuiva să
fie bun, cumsecade?! Și nu e încă și mai deosebit faptul că prin această urare
ştii că-i vei face plăcere “celuilalt”, că vii astfel în întâmpinarea şi în
sprijinul unui efort, pe care în lumea românească tradiţională îl făcea tot
omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut
uluitor!
Pe alte meleaguri, unde istorie s-a făcut
cât poţi cuprinde, “celălalt” este iadul însuşi! “L’Autre c’est l’Enfer!”…
(Jean Paul Sartre, parcă). Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria şi
ne-am complăcut într-un “anistorism” demoralizant pentru cei ce se lasă mai
uşor amăgiţi de ceea ce văd la alţii, luând mai greu aminte la ceea ce avem noi
şi alţii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e că celălalt este
nădejdea noastră de mai bine, celălalt este mai bunul decât noi înşine!
Şi de aceea ni-e aşa de drag!…
Bunică-meu Stan, pomenit în dedicaţia
acestor pagini, obişnuia să se roage la icoane, seară de seară, în cuvintele: Doamne,
păzeşte-mă să nu fac rău nimănui!… Şi nu era decât un oarecare econom de
oi… Cioban, vreau să zic! Şi se ruga la Dumnezeu să-l apere nu de răul ce i
l-ar fi putut face alţii, ci de răul ce l-ar fi putut el face, fie şi
fără voia sa, altuia…
Românii au avut tăria să ajungă la
asemenea performanţe sufleteşti în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval
dacă luăm aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte seminţii şi
popoare, la celelalte civilizaţii! La lumea în care trăim azi!...
*
Formula din titlul acestui capitol a fost
lansată, precum se ştie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria…
Lucian Blaga e şi unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existenţa şi
manifestările unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi,
cărturarii români cei mai de seamă s-au pronunţat în chestiunea acestui stil
naţional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l apăra de
falsificatorii cu voie sau fără voie, insensibili la autenticitatea specificului
românesc. Căci acest stil de viaţă inconfundabil constituie isprava cea mai
glorioasă a poporului român, dobânda binemeritată la capătul acelui vestit
mileniu, mileniul de reculegere românească…
(Din volumul Transilvania.
Invincibile Argumentum)
