Virtuţile regionalizării
economice sunt preţuite, pretutindeni. În America de Nord, Canada, SUA şi Mexic
au semnat în 1992 acordul NAFTA, de creare a unui spaţiu economic integrat. O
organizaţie continentală de 25 de state latino-americane (SELA, 1976) şi alte
trei subcontinentale (CARICOM, grupul ANDIN şi MERCOSUR) funcţionează în
America de Sud. Trei comunităţi economice împart continentul Africii, în vest
(CESAV), zona centrală (CESAC) şi sud (SADC). O mai veche asociere regională
din Asia de Sud–Est este ASEAN, din 1967, statele subcontinentului indian sunt
grupate în Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (SAARC). Lumea
arabă este şi ea subregionalizată economic, proeminente sunt Consiliul de cooperare
din Golf, creat în 1981 şi Uniunea Maghrebului, în 1989. Proximitatea
geografică şi, nu în ultimul rând, experienţa şi aspiraţiile comune, fac din
cooperarea regională un vehicul de teren redutabil, pe drumul accidentat al
crizei mondiale actulae.
În Europa
Occidentală, împreună cu „Planul Marshall”, pus la dispoziţia europenilor în
1947 de un mare preşedinte al Americii, Truman, cooperarea regională a fost
unul din cele două motoare ale refacerii postbelice. Lecţie solidă pentru mai
târziu, însăşi istoria Uniunii Europene a început în 1951 cu un proiect
regional: „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” a „celor 6”, Franţa,
Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Altă lecţie a venit în
anii ’70, în plină criză mondială. La sfârşitul lui 1974 a fost creat un fond
anti-criză, de susţinere regională pentru cele mai afectate state din Piaţa
Comună, Italia şi Irlanda. Apoi, de fonduri de dezvoltare consistente au
beneficiat noile membre Grecia (1981), Portugalia şi Spania (1986). Efectele
lor pozitive, în ani de grea recesiune economică, s-au văzut vreme de 20 de
ani, până la declanşarea crizei
financiare actuale. La aproape patru decenii de la reuşita comunitară din anii
’70–‘80, în exact aceleaşi condiţii de regres al producţiei, serviciilor,
comerţului şi creditului, de stagnare şi, în curând, de inflaţie (stagflaţie),
astăzi guvernanţii României ratează o nouă mare lecţie şi oportunităţile
oferite de Uniune. Arată publicului
nano–dimensiunea exactă a asumării actului politic, competenţei şi interesului
lor pentru cei guvernaţi, atunci când dau cu piciorul la şansa de a încasa 23
de miliarde de euro, luând, în schimb, 23 de lei pe lună de la un pensionar.
Găinari penali, la ambele capete.
În Europa de Est, căderea comunismului
a adus bucurie, resentimente, şi, după loc, înţelepciune şi pragmatism. Bucuria
şi resentimentele nu ţin de foame. La înţelepciune şi pragmatism i-au îndemnat
vest-europenii pe cei din Est, din primele clipe după ce Zidul dintre ei a
dispărut. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat în 1949 de Moscova şi
sub controlul ei până la desfiinţare, în 1991, a fost un alt eşec al integrării
ideologice marxist – leniniste. Dar, un lucru bun s-a întâmplat. Sute de
milioane de oameni s-au întâlnit şi s-au cunoscut, au aflat ce vor şi ce pot
face. Pe ruinele fostului CAER se naşte, în aceste momente, o înţelegere
nescrisă, supusă riguros regulilor economiei de piaţă şi iniţiativei private. O
nouă „organizaţie” economică regională, neoficială, bazată pe geografie,
schimburi fireşti cu proximitatea şi, nu în ultimul rând, pe complementaritatea
resurselor.
Greu încercate timp de jumătate de
secol, în interiorul imperiului sovietic, ţările baltice au întors faţa către
Vest, imediat după dobândirea independenţei, în septembrie 1991. Totuşi,
pragmatismul a prevalat resentimentelor şi chiar unor momente conflictuale,
tragice. Schimburile economice cu Rusia şi alţi ex-sovietici au rămas intacte,
dimpreună cu statutul şi reputaţia lor tradiţională de zonă dezvoltată, care a
stabilit standardele de calitate în fosta Uniune Sovietică. În anii ’90
relaţiile economice cu Rusia au depăşit cu mult cifrele anterioare, exporturile (mijloace de
transport, maşini şi echipamente industriale, produse lemnoase, alimente etc.)
au excedat importurile. Moscova a rămas, pentru baltici, cel mai important
partener comercial din lume. Letonia este prima în ce priveşte exporturile
către ruşi, acestea au crescut de la 78 milioane de dolari în 2000, la un
miliard în 2010, mai mari decât ale României, la o populaţie de numai 2,3
milioane. Rusia a devenit a doua piaţă externă a Rigăi, după UE. De asemenea,
ea se plasează pe locul şase la investiţiile străine directe în mica republică
învecinată. Sute de antreprenori ruşi şi-au stabilit în Letonia familiile şi
afacerile, o legislaţie favorabilă investiţiilor străine, din iulie 2010, are
efecte imediate în diminuarea
consecinţelor crizei. Lovite puternic de criza actuală, ţările baltice
nu se pot aştepta, în viitorul previzibil, la un ajutor economic substanţial
din partea UE. În 2011, cu Grecia, Irlanda şi Spania pe prima listă de apeluri
112 la Bruxelles, Estonia, Letonia şi Lituania au făcut din dezvoltarea
afacerilor către Est punctul prioritar pe agenda de politici externe. (va urma)
