ACTUALIZARE LA 02.07.2014: Decizia nr. 3117/02.07.2014. Admite recursul declarat de reclamantul Gheorghe Alexandru împotriva sentintei civile nr. 5491 din 2 octombrie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a, de contencios administrativ si fiscal. Modifica sentinta atacata. Admite, în parte, actiunea, în sensul ca anuleaza Ordinul MP 98 din 22 februarie 2012 al Ministrului Apararii Nationale. Înlocuieste sanctiunea trecerii în rezerva cu sanctiunea amânarii înaintarii în gradul urmator pe timp de doi ani. Dispune reintegrarea reclamantului în rândul cadrelor active ale Ministerului Apararii Nationale. Obliga pârâtul sa-i plateasca reclamantului drepturile salariale începând cu data trecerii în rezerva si pâna la reintegrarea efectiva, cu dobânda legala pâna la data achitarii efective. Respinge cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiata. Obliga intimatul la plata sumei de 1.000 lei catre recurent, reprezentând cheltuieli de judecata, cu aplicarea art. 274 alin. 3 c.p.c. Irevocabila. Pronuntata, în sedinta publica, astazi 2 iulie 2014.
Dos. nr. 2715/2/2012
Termen: 20 iunie
2014
Către,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal
Subsemnatul ALEXANDRU GHEORGHE,
domiciliat în Municipiul Sibiu, Str. Turnului, nr. 19, identificat cu C.I. nr. ..................., seria .........., C.N.P. .........................., având calitatea procesuală de recurent
în cauza de contencios administrativ care formează obiectul dos. nr. 2715/2/2012, cu termen de
judecată la data de 20 iunie 2014,
prin apărător ales av. Dr. Ioan SABĂU – POP, depunem în conf. cu art. 146 din Codul de procedură
civilă anterior:
NOTE DE CONCLUZII SCRISE PRESCURTATE
în susţinerea demersului nostru procesual care să fie luate în considerare de către Înalta Curte la
pronunţarea deciziei. Temeiurile de drept ale recursului nostru art. 304 pct. 8 şi 9 din C.P.C. De
asemenea, fiind un recurs împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă,
invocăm sub aspect devolutiv de a fi soluţionat prin reeditarea parcursului
procesual şi analiza sub toate aspectele.
Solicităm admiterea recursului şi
pentru următoarele considerente aduse în dezvoltarea motivelor de recurs:
1. În cauză acţiunea disciplinară declanşată faţă de subsemnatul lt. (r.) Alexandru Gheorghe se întemeiază pe
procedura instituită de Regulamentul Consiliilor de judecată al MApN R.G. – 8/2005.
În
cele 26 de articole ale R.G. – 8/2005, emis prin Ord. Nr. M. 153/12.09.2005, sunt
cuprinse dispoziţii stricte şi după rigori militare asupra metodologiei de
urmat funcţional de către organismele înfiinţate cu competenţă în materia
disciplinară a cadrelor.
De
asemenea, R.G. – 8/2005, are 7 Anexe
de descriere a metodologiei şi a formularisticii la care se adaugă forma
Ordinului final emis de ministru după finalizarea procedurii, care ordin spre
deosebire de alte acte administrative poartă anumite semne caracteristice
Secretariatului General am Ministrului Apărării precum şi semnătura ministrului
ce trebuie comunicat într-un exemplar persoanei vizate, cu atât mai mult când
este luată măsura cea mai severă, de îndepărtare din rândul cadrelor active.
Modelul ordinului are o distincţie netă faţă de cel al altor ministere, tocmai
pentru a-l individualiza şi a semnifica importanţa lui. El este redactat pe
model înseriat şi purtând embleme ale însemnului puterii conferite M.A.N. –
ministrului ca autoritate superioară, pe hârtie imprimată la imprimerie, pentru
a nu fi contrafăcută. El se comunică ofiţerului în exemplar originalul, dublul
exemplarului.
Aprobarea
şi intrarea în vigoare a R.G. – 8 prin
Ordin al ministrului pentru a primi forţă obligatorie, ca act administrativ
normativ al unei autorităţi publice centrale, respectiv M.A.N. se impunea
publicarea lui în M.O. al ordinelor pe care le emit miniştrii, are rolul de a
fi adus la cunoştinţă publică către
orice persoană fizică sau persoană juridică, ţinând seama de interesul public
pentru regulile militare, de importanţa sistemului şi specificului.
Regulamentul
R.G. – 8, nu se încadrează în
categoria acelora care nu este destinat publicităţii, cum ar fi actele de
comandament militar sau cele care privesc operaţiuni tehnico – tactice în
teatre de operaţii, de antrenament, de mobilizare, etc. Chiar Regulamentul
prevede menţiunea „NESECRET” şi că a fost editat într-un număr limitat de
exemplare, indicând fiecare exemplar un număr de ordine, cum este de exemplu
cel pe care l-am obţinut în copie, respectiv nr. 1180, după declanşarea procedurii litigioase, pe
care l-am depus şi la instanţă. Număr limitat şi numerotat de exemplare este la
fel un indiciu de comunicare restrânsă, de reducere a publicităţii sale.
În
statul de drept este esenţială publicarea actelor normative, cu atât mai mult
că armata este concepută într-o nouă viziune instituţională încât transparenţa
şi vizibilitatea sa trebuie să fie percepută de publicul naţional şi
contribuabil ca o garanţie a menirii ce o are ca autoritate publică
administrativă în domeniul specific de activitate al puterii executive,
important pentru apărarea naţională.
Secretomania inutilă şi peste dispoziţii ale legii organice nu –şi mai
au valabilitatea.
Pentru
îndeplinirea îndatoririlor constituţionale de fidelitate şi de apărare faţă de
ţară (art. 54 – 55 din Constituţie)
de îndeplinirea atribuţiilor ce revin în domeniu puterii legiuitoare (art. 65 lit. c) şi d) din Constituţie),
preşedintele republicii (art. 92), faptul că forţele armate sunt
subordonate exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale,
atribuţii de apărare colectivă în sisteme de alianţă militară (art. 118 din Constituţie), sunt texte de
principiu fundamentale care justifică dreptul de a cunoaşte funcţionarea
sistemului de către cetăţenii contribuabili fie şi cei obişnuiţi, dar atât mai
mult cadrele militare active ce sunt vizate direct de disciplina militară. Cadrele sunt supuse direct aplicării
regulamentelor şi disciplina ca măsură trebuie să fie percepută de public, de
întreaga societate.
Armata Română este în prezent integrată
într-un sistem de alianţe care presupune o ordonare structurală care trebuie să
fie cunoscută şi armonizată în reglementări potrivit sistemului de alianţe din
care face parte, astfel că regulamentele de conduită profesională şi etică
trebuie să fie transparente, publice, unica modalitate legală de a le realiza
este publicarea în M.O. a acelor
regulamente şi ordine, care nu sunt exceptate expres de legiuitor. Or, R.G. – 8/2005 este un astfel de
regulament, adică normă administrativă, nesecret şi cu caracter de act normativ
administrativ. Faptul că el a fost abrogat expres prin Ordin al actualului
Ministru în anul 2013, indică, că este un act administrativ cu destinaţie
publică şi nesecret. Măsura ABROGĂRII poate fi dispusă numai pentru
un act normativ în vigoare şi publicat în M.O. Altminteri trebuia să se dispună
o altă măsură de scoatere din vigoare (anularea,
etc.) fie şi ca o măsură de sancţionare a actului. Ordinul de abrogare a
fost publicat în M.O., or principiul
simetriei actelor juridice obligă ca ultimul Ordin care este valabil şi
publicat, de vreme ce-l abrogă pe R.G. –
8, se recunoaşte în principiu că trebuia să fie publicat pentru a i se
recunoaşte existenţa.
R.G. – 8/2005, nu a fost publicat niciodată în M.O.,
pentru a fi cunoscut cuprinsul său şi data la care intră în vigoare, drept
urmare susţinem că este un act administrativ normativ inexistent. Dacă a fost
abrogat în anul 2013, se recunoaşte implicit că dacă nu a fost publicat nici nu
există, nici nu este valabil.
Aşadar
nu putea fi declanşată o procedură disciplinară în baza lui R.G. – 8, nepublicat deci inexistent,
armata română nu este în prezent învăluită de secrete şi mistere fără
cunoaştere şi recunoaştere de societate şi public. Numai un ordin publicat poate să fie analizat
dacă este emis în conformitate cu Constituţia, pentru a fi validat sau
contestat după caz, în regimul juridic instituit în Statul de drept.
Nepublicarea
R.G. – 8/2005 şi al Ordinului Ministrului, îl lipseşte de
eficacitate, cu alte cuvinte este considerat inaplicabil, în teoria şi
jurisprudenţa pronunţată, atât în perioada interbelică, cât şi în perioada de
dinainte de anul 1990 caracterizată ca dictatorială şi nedemocratică, actele
normative de putere unilaterală, au fost calificate INEXISTENTE, lipsite de eficienţă, neaplicabile, în concluzie NULE. Efectele care şi le propun nu pot
fi produse dacă nu este publicat.
În
contextul actual al statului de drept, acest Regulament care nu a fost
publicat, îl face ineficient pentru că nepublicat în M.O. el nu există, iar inexistenţa duce la sancţiunea cu nulitate
absolută a întregii proceduri şi soluţii adoptate în temeiul său. Deci şi a
noţiunii finale de sancţiune.
Regulamentul
pretins emis în baza Legii nr. 80/1995,
privind statutul cadrelor militare art. 7
din O.U.G. nr. 14/2001 aprobată prin Legea
nr. 389/2001, este o activitate normativă de legiuitor secundar, care
trebuie să creeze cadrul de aplicare al legii la care nu adaugă şi nu
completează, ori în consecinţă activitatea legiuitorului secundar are loc la
fel precum şi legea care o aplică trebuie să fie publicată. De asemenea
procedura de tehnică legislativă prevăzută de Legea nr. 24/2000, privitoare la suita de proceduri constând din
avize, etc.
Actul
administrativ normativ de putere unilaterală, pentru a fi valabil se cere
îndeplinirea unor cerinţe legale, de fond şi de formă. Dacă nu sunt îndeplinite
întreaga procedură şi deciziile luate pe el
ca temei sunt nule absolut.
Repetăm
Regulamentul R.G. – 8 şi Ordinul ministrului de aprobare nu au
fost publicate în M.O., ca atare sunt
necunoscute, nelegale, inexistente, lipsite de eficienţă şi forţă juridică.
Condiţiile de formă esenţiale pentru ca un act
administrativ să fie valid şi să îşi producă efectele sunt: emiterea de către
organul competent, publicarea sau aducerea la cunoştinţă în formele prescrise
de lege, semnarea de către reprezentantul legal al autorităţii, ştampilarea cu
sigiliul instituţiei care să cuprindă în cadrul său menţiunile care identifică
autoritatea. Lipsa acestor cerinţe descalifică pretinsul act ca fiind „un act inexistent”, iar inexistenţa este considerată de
doctrina relevantă şi în jurisprudenţă, în mod clasic şi constant că este o sancţiune similară nulităţii absolute şi are efectul
sever că înlătură un atare act ca fiind nul. Regulamentul nepublicat şi ordinul
de trecere în rezervă la fel necomunicat integral. Ni s-a transmis doar o
adresă de la unitatea militară fără ordinul de trecere în rezervă integral şi
original din care să rezulte că a fost emis de ministru, întocmit şi parafat cu
exigenţa impusă acestei autorităţi.
Aceleaşi
considerente sunt valabile şi pentru Ordinul
nr. 98/22.02.2012 al Ministrului A.N., de trecere în rezervă, cu precizarea
că nu ne-a fost comunicat în original, în întregime, care nu este doar o simplă
formalitate. Necomunicarea ordinului în original nu poate fi suplinită de adresa nr. A.1069/din 23.02.2012, emisă
de U.M. 01930 Câmpia Turzii, care susţinem că nelegal s-a procedat.
Ordinul
de excludere nr. MP 98/2012 a fost abuziv clasificat ca fiind SECRET DE
SERVICIU, deşi după cum uşor se poate observa din conţinutul său, el reproduce
un articol dintr-o lege publica, respectiv Legea 80/1995. Care a fost în fapt
motivaţia clasificării unui act administrativ cu caracter NESECRET atât ca problematică cât şi ca formă, la nivel de SECRET DE SERVICIU, deşi nu conţine
nici o informaţie de natura celor clasificate? Explicaţia este doar una şi este
foarte simplă, şi presupune încercarea Ministrului Apărării Naţionale de la
acea dată, de înlăturare a oricărei responsabilităţi juridice a sa, asupra
emiterii unui ordin abuziv de excludere din rândul cadrelor militare. De
altfel, prin examinarea copiei depusă la dosar (fila 42)rezultă că este trasă linie peste menţiunea din partea dr.
de sus: „Secret de serviciu/5 ani” şi
după aceea comparată olograf menţiunea „Nesecret”. Toată construcţia apărării
pârâtului, cu joaca dintre cuvintele „secret”
şi „nesecret”, apare ca neserioasă şi
dovedeşte o ezitare care n-ar trebui să existe în armată, fiind în discuţie
doar nişte hârtii şi nu o activitate militară în teatru de operaţii militare.
Motivul
acestei acţiuni îl reprezintă faptul că propunerea de excludere din rândul
cadrelor militare active a fost trimisă în mod ABUZIV de către Comandantul U.M
01930 Câmpia Turzii la numai o zi de la data emiterii sale (15.02.2012), deşi
aşa cum însăşi Decizia Consiliului de Judecată statutează la finalul acesteia,
ea nu putea fi trimisă eşaloanelor superioare sau Ministrului Apărării, decât
după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, prevăzut atât de lege
cât şi de regulamentele în vigoare, sau după rezolvarea în instanţă a
contestaţiei la decizia Consiliului de judecată, care are doar valoare de
propunere, şi nu presupune aplicarea imediată şi unilaterală a acesteia. Cu
alte cuvinte, Ordinul MP 98 al
Ministrului Apărării emis la data de 22.02.2012, a fost emis ABUZIV, întrucât termenul de contestare
a deciziei Consiliului de judecată (care
avea doar statut de propunere), nici nu se scursese iar eu eram încă în
drept de a contesta decizia Consiliului de judecată la instanţa de contencios
administrativ, care urma să se pronunţe asupra modului de desfăşurare a
Consiliului de judecată şi asupra îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond
în alcătuirea acestuia la ordinul Comandantului U.M 01930 Câmpia Turzii. Ştiind
că ordinul nu este emis respectând termenele legale de atac, Ministrul Apărării
Naţionale, a emis totuşi ordinul de excludere, dar nu şi-a asumat semnarea
acestuia şi comunicarea către mine, dispunând emiterea unei înştiinţări de
către Biroul Personal al U.M 01930, încercând astfel, în opinia mea, evitarea
oricărei răspunderi juridice, deşi singurul în măsură, conform legii şi
regulamentelor militare, să dispună anularea propunerii emise de către
Consiliul de judecată sau aprobarea acesteia, este persoana Ministrului
Apărării Naţionale. Mai mult, ordinul MP 98/2012 depus la dosarul cauzei de
către MApN în urma deciziei Curţii de Apel Bucureşti, nu poate fi cu
certitudine considerat ca fiind un ordin emis de Secretariatul General al
Ministrului Apărării, întrucât, comparat cu un alt ordin original emis de către
acest compartiment, nu respectă criteriile de formă, cum ar fi antetul specific
doar Cabinetului Ministrului Apărării Naţionale, prezenţa acvilei imprimate pe
fundal, şi nu respectă nici măcar criteriile unui document uzual al oricărei
unităţi militare, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu antetul unităţii
emitente, gradul, numele şi prenumele, funcţia pe care o încadrează, în clar,
precum şi ştampila celui ce aprobă
documentul.
În
ambele ipoteze, prima chiar
constatând că actul ar exista dar nu are îndeplinită cerinţa de formă
obiectată, publicarea, a doua
considerat ca fiind inexistent din aceleaşi motive, sancţiunea este nulitatea
absolută. Ordinul de trecere în rezervă deşi atacat nu ni s-a comunicat în
integralitate nici până în prezent, reieşind o dificultate de a-l combate.
Nu
se poate da nici o credibilitate, nici autenticitate unui act administrativ
dacă propriis sensibus, funcţionarul
competent nu are un contact efectiv cu acel act, pentru că în opinia noastră atestă
valabilitatea, însuşirea şi responsabilitatea semnăturii pe care a dat-o sub
imperiul funcţiei. Nu este o simplă formalitate pentru că legiuitorul a dat
Ministrului Apărării anume modalităţi de redactare şi parafare a unui Ordin,
pentru a-l putea individualiza şi stabili autenticitatea prin sigiliu, formă şi
antet. Simpla adresă U.M. care ni s-a
comunicat nu suplineşte ordinul, cu care trebuie să avem contact direct şi a-l
cunoaşte integral, după care să adoptăm o conduită în deplină cunoştinţă de
cauză.
Autori
de prestigiu, consideră că actul juridic considerat ca inexistent, devine
ineficace precum constatarea directă a nulităţii, efectul sancţiunii în toate
cazurile este că se consideră că nu a existat nici un moment,
devenind aplicabil astfel regimul nulităţii în forma severă ca sancţiune.
„El nu va putea fi considerat act juridic nici măcar un moment, ci cel
mult un fapt juridic material”, aceasta pentru că un act inexistent
este lipsit de elementele inerente naturii sau obiectului său; inexistenţa poate fi declarată de către
instanţa judecătorească competentă, autorul arată că poate fi constatată „de orice instanţă judecătorească şi chiar de simpli cetăţeni”
(acad.
Prof. Tudor Drăganu: Actele de
drept administrativ , Ed. Şt. 1959, p. 149 – 151).
Facem
pe drept cuvânt remarca: dacă în regimul
politic anterior, apreciat dictatorial,
injust şi represiv se pretindea
îndeplinirea unor cerinţe formale obligatorii, cu atât mai important devin de
actualitate şi de respectat principiile şi normele statului de drept în zilele
noastre, desigur rigoarea ţine seama şi de cine este autoritatea militară.
Consideraţiile
distinsului profesor depăşesc sfera unui excurs teoretic, pentru că opinia este
consacrată şi în practica judiciară din justiţia blamată a acelor timpuri, care
este o ordonare corectă faţă de lege. În acest sens s-a decis şi în practica
dreptului civil că atunci când un act juridic nu este semnat, sau nu este adus
la cunoştinţă publică în formele prescrise de lege, nu rezultă intenţia
specificată şi este vorba „de constatarea inexistenţei
actului” (Tribunalul Suprem,
Decizia civ. nr. 1801/12.10.1956, publicată în „Culegere de decizii” ale Tribunalului Suprem pe anul 1956, Ed. Şt.
1958, p. 370 – 372).
Un
act administrativ trebuie să se bucure de prezumţia de legalitate şi atunci
forma în care este emis devine o componentă a prezumţiei de putere, iar dacă
este lipsit de un element chiar de fapt dar indispensabil, pentru a avea fiinţă
legală, această prezumţie nu poate să opereze ca să îi dea forţa cu care este
investită puterea administrativă. Viciul pe care îl comportă prin lipsurile
observate îl face ineficient – inexistent şi nu i se poate atribui caracterul
obligatoriu. Conform autorului citat neregularitatea constatată nu se poate
acoperi nici prin ratificare, nici prin trecerea unor termene, este, în fine
pur şi simplu ineficient. Condiţia unică este de publicare, care nu s-a
realizat, de unde se atrage sancţiunea. Nepublicarea nu este o simplă lipsă de
opozabilitate dar chiar şi fără a fi opozabil faţă de terţi, procedura cum şi
prescripţiile pe care le cuprinde privind măsurile pe care le destinează ele nu
pot să fie luate, în speţă nu se poate finaliza cu o măsură disciplinară.
Teoria
şi practica declarării ineficienţei actului juridic este îmbrăţişată şi în
dreptul civil „în caz când forma cerută de lege n-a fost
îndeplinită ar fi sancţionate cu inexistenţa”. Ar fi şi acesta „ un al treilea motiv de nulitate” (în acest sens, autori consacraţi, începând cu civiliştii clasici, din
care s-a dezvoltat şi teoria actului administrativ: C. Hamangiu, I. Rosetti –
Bălănescu şi Al. Băicoianu în „Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei”, 1928, p.183 şi 193
– 196; teorie preluată în lucrarea
erudită „Tratat de drept civil, vol. I”, Partea Generală” sub coordonarea Prof. Dr.
docent Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Salvator Brădeanu, Ed. Academiei, 1967,
p. 339 – 342), care le încadrează în categoria actelor juridice lovite de
nulitate. Exegeza autorilor priveşte categoria tuturor actelor inclusiv
administrative.
Aducând în
actualitate această problematică, autorii de drept administrativ contemporani
afirmă cu argumente solide că inexistenţa actului „care în dreptul administrativ a avut şi are o importanţă mult mai mare
decât în dreptul civil” care l-a avut promotor în perioada interbelică pe
prof. Paul Negulescu, că „utilitatea practică a categoriei
de inexistenţă este scoasă în evidenţă de Legea nr. 554/2004, a contenciosului
administrativ” (Antonie
Iorgovan: Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed CH Beck, 2005, p.
78 – 79). Invocarea „inexistenţei”,
potrivit autorului poate fi constatată în faţa oricărei autorităţi şi că în
prezent inexistenţa este mai mult decât o noţiune de nivel abstract, dar „o importantă instituţie de ordin Constituţional” sens în
care se alătură doctrinei citând din autori consacraţi (Tudor Drăganu, Ilie Iovănaş).
Instituţia
pârâtă nu se apără şi nu aduce justificări apte de credibilitate referitoare la
această deficienţă. Chiar şi aşa nici procedura prevăzută de R.G. – 8/2005, nu s-a respectat, urmând
a constata din dosarul care am cerut să se depună conform legii. Nu toate
componentele procedurii se găsesc în dosar.
Astfel
că R.G. – 8/2005 prevede punctul de
vedere al comandantului unităţii, care lipseşte. Dosarul disciplinar este
incomplet, în lipsa poziţiei scrise a comandantului, cel mai în măsură să
evalueze disciplinar pe ofiţer şi mergând mai departe, structura de comandă şi
decizie superioară îşi formează premisele decizionale complet şi prin luarea în
considerare a punctului de vedere al comandantului. Luând decizia fără părerea
comandantului sub formă de constatare şi propunere nu au fost avute în vedere
toate cerinţele prevăzute tocmai de acel R.G.
– 8, chiar aşa deficitar cum el se prezintă. Singura concluzie care se
desprinde este că Ordinul de trecere în rezervă are lipsuri esenţiale la dosar
care nu pot fi acoperite şi că dovezile (informaţiile)
de care s-a folosit decidentul final sunt incomplete iar ordinul nelegal (art. 12 alin. 2), lit. c din R.G. – 8/2005).
În lipsa acestora susţinem că actele atacate sunt nule,
mai mult „inexistente”, sancţiunea
care trebuie să intervină în sensul de a fi declarate lipsite de eficacitate. Clasificarea
şi caracterizarea actelor normative o face legiuitorul şi nu emitentul. Chiar
şi aşa R.G. – 8/2005 este “Nesecret”, nici o justificare nu are
emitentul că nu a fost publicat, cum nu are nici pentru încălcarea art. 12 alin. 2 lit. I din Regulament.
Emiterea
actului trebuie să fie făcută în forma şi prevederile prestabilite de lege care
are consecinţe practice: cunoaşterea conţinutului; posibilitatea dovedirii în
caz de litigii, forma îmbracă două
aspecte: forma exterioară şi condiţiile de ordin tehnic. Semnarea şi
contrasemnarea unui act administrativ este stipulată de Constituţie (ex. art. 104
(7), şi legile, art. 137 din Legea nr. 215/201), am dat
ca exemple, cu precizarea că „acolo unde legea cere forma
scrisă, nesemnarea reprezintă o încetare
a unei condiţii de valabilitate”. (În acest sens: N. Miulescu,
Ştiinţa
administraţiei, Ed. U.J. 2010, p.
205). Valabil şi în ce priveşte publicarea actului administrativ care este
obligatorie.
Un act administrativ nepublicat şi/sau necomunicat în
forma prescrisă de lege nu naşte un raport juridic cu efectele pe care şi le
propune pretinsul act (a se vedea: V. I.
Prisăcaru: Tratat de drept administrativ,
Ed. II, Ed. All 1998, p. 216 – 217; I. Imbrescu, Elemente de ştiinţa
administraţiei, Ed. Lumina Lex, 2008p. 119 – 120). Nu se legitimă oficial
adresa transmisă de unitatea militară care face vorbire de Ordin, dar care
Ordin nu ni se comunică cu semnătura ministrului. Un ordin (precum cel de trecere în rezervă) are la
rândul său în cerinţele de fond şi de formă, are cele trei părţi (expunere de motive, în fapt şi în drept),
concluzia ministrului şi dispoziţia lui, care îmi rămân necunoscute datorită
faptului că mi s-a comunicat o adresă sumară care trimite la acel Ordin nr. 98/22.02.2012.
2. Pe fond, sunt de lămurit cel puţin două aspecte prin prisma cărora criticăm
decizia primei instanţe, ca de altfel întreaga procedură până şi inclusiv
emiterea Ordinului nr. 98/22.02.2012.
Primul aspect, că nu s-a stabilit o stare de fapt exactă şi reală care a dus la
aplicarea sancţiunii de trecere în rezervă. Era obligaţia pârâtei, să dovedească
culpa profesională cum firesc este în raporturile de serviciu. Pentru că
subsemnatul nu am făcut afirmaţii denigratoare la adresa Armatei, nu m-am
înregimentat politic, nu am luat atitudine partizană, ci doar m-am exprimat ca
cetăţean şi ca militar în limitele legale prevăzute de Legea 571/2004 privind avertizorul în interes public după cum de
altfel înştiinţasem în prealabil la sfârşitul Raportului adresat Şefului
Statului Major General, raport depus la dosarul cauzei. Militarii nu pot
exprima opinii politice sau să fie membrii de partid, unde nu este cazul în
speţă. Nu am exprimat critici.
Al doilea aspect, constă în stabilirea greşită a măsurii dispuse prin Ordin. Pe toată perioada anterioară am primit
calificative profesionale de excepţie, am îndeplinit funcţii superioare
gradului de locotenent, care atribuţii se acordă ofiţerilor capabili şi cu
merite deosebite fiind transmise în competenţă responsabilităţile unui grad mai
mare, care este un lucru de excepţie în ierarhia şi îndeplinirea misiunilor
militare.
Am acţionat legal urmând toate căile ierarhice
specificate de lege şi regulamentele militare(după cum arată răspunsurile primite din partea şefilor tuturor eşaloanelor
superioare la care am fost chemat în audienţă sau cărora le-am înaintat raport),
împotriva unui sistem rigid, de lipsă de democraţie în tratarea cadrelor
militare, de nepotism şi aranjamente pe criterii subiective în promovare şi
recompensare, pe selectare şi atragere în armată de personal civil promovat pe
relaţii personale şi influenţe politice. Adică m-am declarat în dezacord cu aşa
– zisa recrutare indirectă de persoane fără carieră şi şcoală militară, care
fenomen a marginalizat militarii de carieră.
Este semnificativ de reţinut că după ce am fost îndepărtat din armată
memoriile subsemnatului au avut un ecou pozitiv şi sistemul de recrutare a fost
ameliorat aşa cum am sugerat în rapoartele şi memoriile pe care le-am făcut.
Nimic nu este transparent şi interzis dreptul
la opinie. Sancţiunea aplicată este severă, disproporţionată, nu ţine seama de
conduita anterioară, este un mijloc de descurajare şi face din militari o masă
amuţită, ceea ce nu este corect şi legal. Prin sancţiunea radicală cunoscută în
toată ţara se descurajează dreptul la opinie al militarilor. A aplica direct
sancţiunea cea mai severă, fără antecedente disciplinare, raportat la fapte
minore unele chiar banale este greşită. Am dovedit că am fost ignorat şi nu mi
s-a răspuns la demersuri anterioare strict reglementare şi atunci a apărut acea
expunere publică, prea aspru sancţionată.
În
opinia mea, felul cum este condusă armata şi aplicarea legii, a regulamentelor,
a instruirii şi al disciplinei cu dublă măsură faţă de cei protejaţi, sunt
elemente care slăbesc atât moralul cât şi forţa combativă a cadrelor militare
care sunt cu adevărat devotate misiunii şi cu adevărat calificate specificului
militar.
Este
fără precedent contextul actual şi în practica unei armate pusă în slujba
poporului, iar susţinerea pe care am primit-o din partea multor alţi militari
cunoscuţi anterior sau nu, activi sau în rezervă, precum şi a societăţii
civile, mi-a arătat fără echivoc că gestul făcut a fost unul corect, necesar şi
mai ales moral pentru un ofiţer devotat întru totul bunului mers al instituţiei
Armatei Române.
Dacă
am fost dispus să ies în public, o susţin, cu moderaţie, conştient de unele
consecinţe până la urmă extrem de drastice înseamnă că sunt devotat disciplinei
militare şi puterii de sacrificiu pe care trebuie să o aibă în momente decisive un militar.
Puteam
să stau într-o funcţie comodă, cu avantaje şi soldă care mă punea la adăpost de
griji materiale, cu care este frământată societatea românească, dar am ales
curajul în locul laşităţii, sistemul a avut o reacţie de conservare a
privilegiilor şi protecţionismului pe care contribuabilii nu îl cunosc. Sper ca justiţia în final să realizeze că am
acţionat împotriva unor inerţii care aduc avantaje şi privilegii unor persoane
care s-au coalizat într-un sistem închistat, dar total străin intereselor
adevărate ale armatei şi mai mult sofisticat ascunse poporului român.
3. În continuare îmi permit câteva
argumentări semnificative ale apărării dreptului meu într-un context mai larg
de analiză, dar, esenţial cu aplicabilitate în speţă.
Încălcarea art. 6 parag. 1
din Co.E.D.O privind dreptul la un proces echitabil
Articolul 6 paragraful 1
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
prevede că: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Astfel,
pe lângă drepturi substanţiale, Co.E.D.O. prevede şi drepturi procedurale fără de care drepturile substanţiale nu pot fi
valorificate, existenţa lor ar căpăta o esenţă pur declarativă şi apărarea lor
ar deveni imposibilă. Prin dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6,
se are în vedere apărarea tuturor drepturilor personale şi patrimoniale ale
unui subiect de drept[1], cu o aplicabilitate
generală la toate procesele civile şi penale. Dreptul la un proces echitabil
provine negreşit din principiul
preeminenţei dreptului, indisolubil legat de existenţa unei societăţi
democratice şi a unui stat de drept, aşa cum a statuat Curtea europeană în mai
multe rânduri.[2]
În acest scop, conceptul de proces echitabil conţine un ansamblu de drepturi
oferite justiţiabililor precum şi garanţii procedurale corelate cu aceste
drepturi care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie.[3] Art. 6 este esenţial deoarece în ipoteza unui conflict permanent şi
neprotejat de anumite garanţii dintre particular şi puterea publică, datorită
posibilităţilor nelimitate de abuz, nu poate rezulta cu certitudine absolută
decât un singur câştigător.[4]
Art. 6 parag. 1 este pe deplin aplicabil cauzei reclamantului, fiind vorba de o
problematică legată de cariera unei persoane(fie el chiar militar), adică un proces cu caracter civil. În acest
sens, trebuie să precizăm că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 6 ar fi contrară obiectului şi
scopului prevederilor sale.[5] Aşadar, noţiunea de “un drept cu un caracter civil” este una autonomă, determinarea ei
de Curte în contextul dreptului intern având o oarecare relevanţă dar nefiind
în niciun caz decisivă.[6]
Elementul
central în determinarea aplicabilităţii art. 6 parag. 1 în materie civilă, în
sensul dat de Convenţie este natura intrinsecă a
dreptului care face obiectul
contestaţiei în faţa instanţelor naţionale. Având în vedere acest reper, nu
contează dacă un drept cu un asemenea caracter este contestat într-un litigiu
care opune doar particulari sau un particular şi autorităţile statului[7] şi nici natura legii ce stă
la baza dreptului contestat-fie administrativă, civilă sau comercială - sau de
natura instanţei competente în soluţionarea litigiului, fie ea o instanţă din
sfera puterii judecătoreşti sau administrativă.[8]
În
cauza de faţă, litigiul domnului Gheorghe Alexandru cu Ministerul Apărării Naţionale
în faţa instanţelor de contencios administrativ vizează drepturi cu un caracter patrimonial – reintegrarea în
rândul cadrelor active şi plata daunelor cauzate prin trecerea în rezervă. Şi
care prezervă un drept la carieră şi împlinirea unor năzuinţe în viaţa de
militar.
În
prezenta cauză, legislaţia internă a permis reclamantului recurgerea la instanţele
interne, potrivit dreptului intern aplicabil.
Astfel, art. 1 din Legea
554/2004 a contenciosului
administrativ prevede că “orice persoanã care se considerã vãtãmatã
într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de cãtre o autoritate
publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente...” .
De
asemenea, art. 52 alin.1 din Constituţia
României prevede că: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de
o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei.”
Reclamantul
s-a adresat instanţelor interne conform prevederilor din actele normative mai
sus menţionate care nu îl îngrădeau în recurgerea la justiţie în virtutea calităţii
lui de militar. Pentru a recurge efectiv la dreptul în justiţie, nu pot fi
discriminat prin proceduri care să nu poată fi cenzurate de instanţe.
Având în vedere
aceste condiţii, este suficient de a constata neîndeplinirea primei condiţii,
nefiind nevoie de analizarea celei de-a doua
condiţii. În lumina aplicabilităţii art. 6 în cauza de faţă, litigiul reclamantului Gheorghe Alexandru ar
fi trebuit să fie judecat cu respectarea tuturor garanţiilor pe care le impune
dreptul la un proces echitabil, lucru care nu s-a întâmplat. La prima
instanţă acest drept ne-a fost îngrădit şi soluţionat expeditiv.
Reclamantului
i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea unor garanţii
implicite[9]
care nu sunt prevăzute în mod
expres în textul art. 6 dar pentru îndeplinirea obiectului şi scopului
Convenţiei, ele sunt însă absolut esenţiale deoarece asigură respectarea
efectivă a echitabilităţii proceselor. În cauza de faţă, la prima instanţă nu
s-au respectat cerinţele ce ţin de administrarea probelor şi evaluarea acestora, pentru ca
reclamantul să beneficieze de un proces echitabil.
Curtea
a statuat în repetate rânduri că statele sunt libere în elaborarea
reglementărilor privitoare la admisibilitatea probelor deoarece Convenţia nu
conţine prevederi referitoare la admisibilitatea şi forţa probantă a probelor.[10] În consecinţă, contenciosul european al
drepturilor omului poate stabili dacă probele au fost administrate într-o manieră
echitabilă şi dacă procedurile judiciare interne au respectat în
ansamblu prevederile echitabilităţii.
În cauza de faţă, reclamantul şi-a bazat argumentele
pe de o parte pe înscrisuri (Adresa nr.A
1069/23.02.2012 de aducere la cunoştinţă a actului administrativ atacat, viciat)
şi, cel
mai important, pe actele normative prin care s-ar fi putut stabili
legalitatea procedurii de constatare a vinovăţiei
sale şi trecerii în rezervă. Astfel, în faza preliminară a situaţiei
conflictuale, reclamantul a cerut comunicarea procedurală a actului
administrativ atacat dar aceasta i-a fost refuzată deoarece acel act ar fi avut
un caracter secret. Secretizarea acelui act administrativ precum şi a
celorlalte acte subsecvente prin care se dispuneau măsuri în cazuri nominale
concrete ridică probleme majore. Curtea a mai stabilit în jurisprudenţa sa
încălcarea art. 6 parag. 1 în
situaţii în care reclamantul nu a avut acces la documentele clasificate care ar
fi avut un rol crucial în prezentarea punctului său de vedere şi în tranşarea
cauzei.[11] Nu poate fi conceput un
stat de drept în care actele administrative care trasează competenţele şi
problemele legate de personal ale autorităţilor publice să fie clasificate
deoarece s-ar deschide calea abuzurilor faţă de cetăţeni, care nu-şi pot apăra
interesele prin cunoaşterea dispoziţiilor acelor acte administrative. De
asemenea, deşi reclamantul ar fi vizat în mod explicit nelegalitatea actelor
contestate, datorită existenţei sau inexistenţei
avizului departamentului juridic. Apreciem că o asemenea abordare a
problematicii conducea la constatarea nulităţii
actului administrativ atacat, cheia întregului proces al reclamantului. Mai
mult decât atât, practica şi cadrul normativ instituţional din România confirmă
existenţa acestei cerinţe privind avizul de legalitate cu privire la actele
emise de către orice autoritate administrativă din România.
Datorită
refuzului unui aviz de legalitate sau acordării greşite a acestuia au existat
de-a lungul istoriei sociale administrative din România numeroase schimbări de
persoane şi destituiri. În plus, judecătorul are obligaţia de a stabili ceea ce
este legal şi ceea ce nu este, atâta timp cât aprecierea în drept este o
obligaţia definitivă exclusivă a sa. Astfel, potrivit H.G. nr. 1226/2007, în vigoare la data evenimentelor, „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea
acte vor fi elaborate respectându-se normele de tehnică legislativă prevăzute
de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
cu consultarea compartimentelor de specialitate din cadrul autorităţii publice
respective, şi vor fi avizate în mod
obligatoriu de compartimentul juridic propriu”.
Aceleaşi
principii sunt aplicabile actelor administrative individuale, precum cel
contestat, potrivit ROF-ului unităţii, actelor normative interne şi practicii
administrative. Imposibilitatea reclamantului de a se apăra în drept pentru a
demonstra ilegalitatea Ordinului
Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 98/22.02.2012 în raport cu Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, împreună cu
actele emise vizavi funcţionarea consiliilor de judecată(RG 8/2005), aceste
acte normative fiind puţinele elemente
importante în tranşarea cauzei,
deoarece aprecierea legalităţii măsurilor trebuie făcută având în vedere actele
normative relevante, reprezintă o încălcare a garanţiilor unui
proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor
omului.
Art. 6 prezintă atât condiţii explicite, cât şi implicite, doctrina identificând
anumite „principii de echitate”
subordonate acestuia, care devin relevante la punerea lui în aplicare. În ceea
ce priveşte principiul egalităţii
armelor – fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi
prezenta cauza, nicio parte nu trebuie să aibă un avantaj substanţial asupra
adversarului său. Acest principiu este cunoscut în doctrină şi sub numele de
principiul egalităţii procedurale. În accepţiunea Co.E.D.O, dreptul la un
proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie;
examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil;
examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin
lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Astfel, o diferenţă
de tratament în ascultarea martorilor poate încălca principiul egalităţii
armelor. Orice inegalitate în comunicarea documentelor poate fi sancţionată în
numele acestui principiu. Părţile trebuie să aibă posibilitatea de a
prezenta în mod egal mijloacele de probă de care dispun. De asemenea,
principiul egalităţii armelor trebuie să fie respectat pe toată durata procesului
în primă instanţă şi în căile de atac.
Astfel, s-au
nerespectat principiile egalităţii armelor, atât timp cât
instanţa de fond nu a asupra avizului de legalitate a Compartimentului Juridic,
pe de o parte, şi nici asupra nulităţii
comunicării situaţiei de trecere în rezervă, reclamantul nu a mai avut
posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa
tribunalului în condiţii care să nu-l dezavantajeze faţă de partea adversă.[12]
In cauză,
reclamantul contestă actul administrativ de trecere în rezervă, pe motiv că
măsura nu a fost întemeiată pe un act normativ în vigoare şi
pentru că este dată în mod netemeinic. În acest sens, acesta a cerut instanţei
ca, la administrarea probei cu înscrisuri, să se aibe în vedere inclusiv RG -8,
Regulamentul consiliilor de judecată, mai exact faptul că acesta nu respectă cerinţa
publicării sale în Moniotorul Oficial al
României, astfel cum pretinde art.3
alin. 2 din Legea nr.24/2000.
De
asemenea, instanţa de fond nu procedează la o analiză atentă a situaţiei de
fapt: aceasta trebuiau să constate situaţia ingrată a reclamantului, victimă
incontestabilă a unei puteri discreţionare nelimitate a autorităţii publice.
Situaţia trecerii sale în rezervă nu este analizată în contextul social
complet, ignorându-se pregătirea şi poziţia de carieră la care ajunsese, precum
şi calificativele obţinute, elocvente în acest sens. Toate acestea în
condiţiile unor piedici administrative constante puse în apărarea sa, nevoit
fiind să recurgă constant la analiza situaţiei de fapt, ghicirea înţelesului
juridic şi contestarea prezumtivelor sau uneori concretelor acte. Este ignorat şi
faptul că acesta, anterior faptelor supuse cercetării consiliilor de judecată,
a sesizat în van o serie de neregularităţi care, în final, l-au
legitimat să i-a atitudine. Nerezolvarea
lor în sistem îndreptăţeşte la o altă atitudine.
În
primul rând, instanţa nu procedează la verificarea faptului dacă actul normativ prin care s-a dispus judecarea
şi cercetarea sa, a fost
publicat cu respectarea condiţiilor constituţionale şi legale. Fiind un act cu caracter normativ, el
nu poate fi exclus de la regula publicării, potrivit prevederilor
constituţionale şi legale, care pretind în mod explicit această condiţie.
Raportându-ne la această dată, ordinul contestat, de trecere în
rezervă, fiind emis la 20.02.2012,
este lipsit de „temeiul legal” la
data emiterii sale şi în consecinţă este ilegal. Ilegalitatea sa este pusă în
lumină şi prin procedura „ascunsă” de
adoptare, anume probabil fără avizul compartimentului juridic, aviz obligatoriu
de altfel, aşa cum rezultă şi din literatura de specialitate[13]. În speţă, instanţa de fond nu analizează
acest detaliu, deşi el este de o importanţă vitală: în cazul în care actul
normativ prin care s-a dispus trecerea în rezervă nu ar fi fost apreciat ca
intrat în vigoare, acest act normativ nu putea produce efecte juridice. Întreaga procedură de trecere în rezervă a
reclamantului ar fi fost viciată,
iar actele administrative emise în această procedură ar fi fost apreciate ca nule de drept[14].
Acest semnificativ detaliu pare a fi neglijat total de către instanţă şi
reprezintă, de asemenea, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al
reclamantului. Cerem ca instanţa de recurs să parcurgă astfel cercetarea
judecătorească.
Totodată,
o situaţie vătămătoare, care se creează tot în cadrul articolului 6 din C.E.D.O. este în legătură cu ordinul de trecere în rezervă.
Reclamantului nu i se predă acest ordin în formă scrisă la momentul în care
acesta este pus în executare, ci doar i
se aduce la cunoştinţă printr-o adresă. De menţionat este şi
faptul că Ordinul contestat nu poate fi predat reclamantului pe motiv că "are caracter clasificat". Atâta timp cât un ordin de trecere în
rezervă are natura juridică a
unui act administrativ cu caracter individual şi produce efecte juridice
asupra destinatarului său, fiind opozabil inter partes, simpla înştiinţare cu privire la existenţa acestuia, , nu este suficientă
pentru a deveni opozabil reclamantului pentru că trebuie să fie opozabil tot
cuprinsul său.
De
asemenea, nu se poate invoca în raport cu reclamantul caracterul clasificat
al actului, întrucât acesta creează drepturi şi obligaţii pe care reclamantul
trebuie să le cunoască în exactitatea întinderii lor pentru a-i deveni opozabile,
deci pentru a fi ţinut să le respecte.
Totodată,
comunicarea trunchiată a ordinului
- doar a măsurii de punere la dispoziţie efective - fără acordarea unor
informaţii privind posibilitatea de atacare a acestuia, termenul în care poate
fi atacat, precum şi motivele care au stat la baza emiterii lui - reprezintă un
abuz al autorităţii administrative, realizat cu exces de putere, care creează
un avantaj net şi total discreţionar pentru una dintre părţi, în special în
solicitarea sa de revocare a actului ori de suspendare a efectelor sale şi de
stabilire a nulităţii acestuia.
Un
alt motiv de încălcare a articolului 6
din Convenţie o reprezintă obligativitatea motivării hotărârilor de către
instanţele naţionale, deoarece judecătorul naţional este judecătorul „natural”[15] al drepturilor omului,
conform principiul subsidiarităţii, deşi art.
6 parag. 1 nu prevede in terminis această garanţie.
În cauza reclamantului, prima instanţă naţională nu au
respectat garanţia motivării hotărârilor [16], deoarece nu a apreciat asupra temeiniciei sale, mărginindu-se să
afirme că întrucât faptele cercetate nu au fost contestate de reclamant,
hotărârea consiliilor de judecată şi a ministrului apărării naţionale este legală. Nesocotirea acestei
garanţii are un dublu aspect: pe de
o parte, prima instanţă a preluat motivarea pârâtului MApN în
loc să treacă la o analiză reală şi efectivă a argumentelor reclamantului iar
pe de altă parte, hotărârea instanţei nu
a fost întemeiată în drept.
Prin
simpla preluare a motivării
pârâtului MApN, instanţa de fond nu a procedat la un examen efectiv al
mijloacelor şi argumentelor reclamantului, aşa cum este prevăzut de art. 6 şi de jurisprudenţa Curţii.[17]
De
asemenea, este legitim ca orice hotărâre judecătorească să facă obiectul unei
motivări care să o întemeieze în drept, în sens contrar instanţa
neîndeplinindu-şi obligaţia de a verifica conformitatea unei măsuri cu legea,
acest lucru rezultând în inexistenţa unei hotărâri motivate. În cauza de faţă,
oglindind motivarea pârâtului MApN, instanţa naţională nu a analizat legalitatea trecerii
sale în rezervă.[18]
Neanalizând
legalitatea trecerii sale în rezervă, prima instanţă a produs o eroare
de apreciere care constituie o altă violare a art. 6.[19]
Aşadar, se poate
concluziona că, simpla preluare a motivării unei părţi, care a condus la neexaminarea concretă şi efectivă a argumentelor
reclamantului şi la neîntemeierea motivării în drept, a echivalat cu
inexistenţa motivării. Acest lucru, împreună cu neadministarea echitabilă a
probelor l-au privat pe reclamant de orice şansă de a-şi valorifica drepturile consacrate
de Constituţie în faţa consiliilor de judecată şi a primei instanţe deoarece procedurile
judiciare au fost, în ansamblul lor,
inechitabile şi nelegale, astfel apreciind că trebuie să se constate o încălcare
a art. 6 parag. 1 din Co.E.D.O. şi art.21 şi 52 din Constituţia României.
Sunt
aspecte de analizat în recurs, toate consideraţiile pe care le-am expus mai sus
pentru a corecta greşelile pe care le-am criticat şi aparţin Sentinţei Curţii
de Apel, sens în care temeiul de recurs este şi art. 304¹ din Codul de procedură civilă anterior, reieşind
necesitatea evocării cauzei sub toate aspectele.
Cu
respect,
Lt.
(r.) Gheorghe Alexandru
prin av. Dr. Ioan SABĂU – POP
[1]Bîrsan, C. (2005), Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi, editura C.H. Beck,
Bucureşti, p. 394
[2] Rafinăriile
Greceşti Stran şi Stratis Andreatis vs. Grecia,
(13427/87), hot. 09.12.1994; Delcourt
vs. Belgia, (2689/65), hot. 17.01.1970; Airey vs. Irlanda, (6289/73), hot. 09.10.1979
[3] Artico
vs. Italia, (6694/74), hot. 13.05.1980
[4] Chiriţă, R. (2008), Dreptul la un
proces echitabil, Universul Juridic, Bucureşti, p. 9
[5] Bîrsan, C. (2005), Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi,
editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 394
[6] Ferrazzini
vs. Italia, (44759/98), hot. 12.07.2001
[7] König vs. Germania, (6232/73), hot. 28.06.1978; Ringeisen
vs. Austria, (2614/65), hot. 16.07. 1971; Benthem vs. Olanda, (8848/80), hot. 23.10.1985; Feldbrugge vs. Olanda, (8562/79), hot.
29.05.1986; Deumeland vs. Germania,
(9384/81), hot. 29.05.1986; Baraona vs.
Portugalia, (10092/82), hot. 08.07.1987
[8] Procola
vs. Luxemburg, (14570/89), hot. 28.09.1995; Beaumartin vs. Franţa, (15287/89), hot. 24.11.1994
[9] Renucci, J.F. (2009), Tratat de
drept European al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București,
p. 475
[10] Doorson vs. Olanda, (20524/92), hot. 26.03.1996, parag. 66;
Schenk vs. Elveția, (10862/84), hot. 12.07.1988; Teixeira de Castro vs. Portugalia, (25859/84), hot. 09.06.1998
[11] Güner
Çorum vs.Turcia, (59739/00), hot. 31.10.2006.
paras. 24-31; Miran vs. Turcia,
(43980/04), hot. 21.04.2009, paras. 13-14;
Topal vs. Turcia, (3055/44),
hot. 21.04.2009, paras. 16-17; Karaarslan
vs. Turcia, (4027/05), hot. 27.07.2010
[12] Dombo
Beheer vs. Tările de Jos, (14448/88), hot.
27.10.1993; De Haes și Gijsels vs. Belgia, (19983/92), hot.
24.02.1997
[13] Valentin Prisăcaru, Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex,
2001, p.77, paragraful al doilea.
[14] Alcindor, (1912), Essai d’une theorie des nullitees en Droit
administratif, editura Gerard et Briere, Paris, pg. 123;
[15] Renucci,
J.F. (2009), Tratat de drept european al
drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, p.
925
[16] Van
de Hurk vs. Țările de Jos, (16034/90), hot. 19.04.1994;
Hiro Balani vs. Spania, (18064/91), hot. 09.12.1994; Albina vs. România, (57808/00), hot. 28.04.2005
[17] Perez vs. Franța, (47287/99), hot.12.02.2004
[18] Ruiz Torija vs. Spania, (18390/91),
hot. 09.12.1994
[19] Dulaurans vs. Franța, (34553/97), hot. 21.03.2000
