joi, 26 iunie 2014

Maine, 27.06.2014, Inalta Curte de Casatie si Justitie va da verdictul in Dosarul nr. 2715/2/2012. Vom afla daca se va face dreptate unui tanar ofiter patriot si curajos - Lt. Alexandru Gheorghe

ACTUALIZARE LA 02.07.2014: Decizia nr. 3117/02.07.2014. Admite recursul declarat de reclamantul Gheorghe Alexandru împotriva sentintei civile nr. 5491 din 2 octombrie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a, de contencios administrativ si fiscal. Modifica sentinta atacata. Admite, în parte, actiunea, în sensul ca anuleaza Ordinul MP 98 din 22 februarie 2012 al Ministrului Apararii Nationale. Înlocuieste sanctiunea trecerii în rezerva cu sanctiunea amânarii înaintarii în gradul urmator pe timp de doi ani. Dispune reintegrarea reclamantului în rândul cadrelor active ale Ministerului Apararii Nationale. Obliga pârâtul sa-i plateasca reclamantului drepturile salariale începând cu data trecerii în rezerva si pâna la reintegrarea efectiva, cu dobânda legala pâna la data achitarii efective. Respinge cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiata. Obliga intimatul la plata sumei de 1.000 lei catre recurent, reprezentând cheltuieli de judecata, cu aplicarea art. 274 alin. 3 c.p.c. Irevocabila. Pronuntata, în sedinta publica, astazi 2 iulie 2014.

 Dos. nr. 2715/2/2012
Termen: 20 iunie  2014
 

Către,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal


            Subsemnatul ALEXANDRU GHEORGHE, domiciliat în Municipiul Sibiu, Str. Turnului, nr. 19, identificat cu C.I. nr. ..................., seria .........., C.N.P. .........................., având calitatea procesuală de recurent în cauza de contencios administrativ care formează obiectul dos. nr. 2715/2/2012, cu termen de judecată la data de 20 iunie 2014, prin apărător ales av. Dr. Ioan SABĂU – POP, depunem în conf. cu art. 146 din Codul de  procedură  civilă anterior:


NOTE DE CONCLUZII SCRISE PRESCURTATE


            în susţinerea demersului nostru procesual care să fie luate în considerare de către Înalta Curte la pronunţarea deciziei. Temeiurile de drept ale recursului nostru art. 304 pct. 8 şi 9 din C.P.C. De asemenea, fiind un recurs împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă, invocăm sub aspect devolutiv de a fi soluţionat prin reeditarea parcursului procesual şi analiza sub toate aspectele.

            Solicităm admiterea recursului şi pentru următoarele considerente aduse în dezvoltarea motivelor de recurs:

1.      În cauză acţiunea disciplinară declanşată faţă de subsemnatul lt. (r.) Alexandru Gheorghe se întemeiază pe procedura instituită de Regulamentul Consiliilor de judecată al MApN R.G. – 8/2005.
În cele 26 de articole ale R.G. – 8/2005, emis prin Ord. Nr. M. 153/12.09.2005, sunt cuprinse dispoziţii stricte şi după rigori militare asupra metodologiei de urmat funcţional de către organismele înfiinţate cu competenţă în materia disciplinară a cadrelor.
De asemenea, R.G. – 8/2005, are 7 Anexe de descriere a metodologiei şi a formularisticii la care se adaugă forma Ordinului final emis de ministru după finalizarea procedurii, care ordin spre deosebire de alte acte administrative poartă anumite semne caracteristice Secretariatului General am Ministrului Apărării precum şi semnătura ministrului ce trebuie comunicat într-un exemplar persoanei vizate, cu atât mai mult când este luată măsura cea mai severă, de îndepărtare din rândul cadrelor active. Modelul ordinului are o distincţie netă faţă de cel al altor ministere, tocmai pentru a-l individualiza şi a semnifica importanţa lui. El este redactat pe model înseriat şi purtând embleme ale însemnului puterii conferite M.A.N. – ministrului ca autoritate superioară, pe hârtie imprimată la imprimerie, pentru a nu fi contrafăcută. El se comunică ofiţerului în exemplar originalul, dublul exemplarului.

Aprobarea şi intrarea în vigoare a R.G. – 8 prin Ordin al ministrului pentru a primi forţă obligatorie, ca act administrativ normativ al unei autorităţi publice centrale, respectiv M.A.N. se impunea publicarea lui în M.O. al ordinelor pe care le emit miniştrii, are rolul de a fi adus la cunoştinţă publică  către orice persoană fizică sau persoană juridică, ţinând seama de interesul public pentru regulile militare, de importanţa sistemului şi specificului.
Regulamentul R.G. – 8, nu se încadrează în categoria acelora care nu este destinat publicităţii, cum ar fi actele de comandament militar sau cele care privesc operaţiuni tehnico – tactice în teatre de operaţii, de antrenament, de mobilizare, etc. Chiar Regulamentul prevede menţiunea „NESECRET”  şi că a fost editat într-un număr limitat de exemplare, indicând fiecare exemplar un număr de ordine, cum este de exemplu cel pe care l-am obţinut în copie, respectiv nr. 1180,  după declanşarea procedurii litigioase, pe care l-am depus şi la instanţă. Număr limitat şi numerotat de exemplare este la fel un indiciu de comunicare restrânsă, de reducere a publicităţii sale.
În statul de drept este esenţială publicarea actelor normative, cu atât mai mult că armata este concepută într-o nouă viziune instituţională încât transparenţa şi vizibilitatea sa trebuie să fie percepută de publicul naţional şi contribuabil ca o garanţie a menirii ce o are ca autoritate publică administrativă în domeniul specific de activitate al puterii executive, important pentru apărarea naţională.  Secretomania inutilă şi peste dispoziţii ale legii organice nu –şi mai au valabilitatea.

Pentru îndeplinirea îndatoririlor constituţionale de fidelitate şi de apărare faţă de ţară (art. 54 – 55 din Constituţie) de îndeplinirea atribuţiilor ce revin în domeniu puterii legiuitoare (art. 65 lit. c) şi d) din Constituţie), preşedintele republicii (art. 92), faptul că forţele armate sunt subordonate exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale, atribuţii de apărare colectivă în sisteme de alianţă militară (art. 118 din Constituţie), sunt texte de principiu fundamentale care justifică dreptul de a cunoaşte funcţionarea sistemului de către cetăţenii contribuabili fie şi cei obişnuiţi, dar atât mai mult cadrele militare active ce sunt vizate direct de disciplina militară.  Cadrele sunt supuse direct aplicării regulamentelor şi disciplina ca măsură trebuie să fie percepută de public, de întreaga societate.
 Armata Română este în prezent integrată într-un sistem de alianţe care presupune o ordonare structurală care trebuie să fie cunoscută şi armonizată în reglementări potrivit sistemului de alianţe din care face parte, astfel că regulamentele de conduită profesională şi etică trebuie să fie transparente, publice, unica modalitate legală de a le realiza este publicarea în M.O. a acelor regulamente şi ordine, care nu sunt exceptate expres de legiuitor. Or, R.G. – 8/2005 este un astfel de regulament, adică normă administrativă, nesecret şi cu caracter de act normativ administrativ. Faptul că el a fost abrogat expres prin Ordin al actualului Ministru în anul 2013, indică, că este un act administrativ cu destinaţie publică şi nesecret.  Măsura ABROGĂRII poate fi dispusă numai pentru un act normativ în vigoare şi publicat în M.O. Altminteri trebuia să se dispună o altă măsură de scoatere din vigoare (anularea, etc.) fie şi ca o măsură de sancţionare a actului. Ordinul de abrogare a fost publicat în M.O., or principiul simetriei actelor juridice obligă ca ultimul Ordin care este valabil şi publicat, de vreme ce-l abrogă pe R.G. – 8, se recunoaşte în principiu că trebuia să fie publicat pentru a i se recunoaşte existenţa.
R.G. – 8/2005, nu a fost publicat niciodată în M.O., pentru a fi cunoscut cuprinsul său şi data la care intră în vigoare, drept urmare susţinem că este un act administrativ normativ inexistent. Dacă a fost abrogat în anul 2013, se recunoaşte implicit că dacă nu a fost publicat nici nu există, nici nu este valabil.
Aşadar nu putea fi declanşată o procedură disciplinară în baza lui R.G. – 8, nepublicat deci inexistent, armata română nu este în prezent învăluită de secrete şi mistere fără cunoaştere şi recunoaştere de societate şi public.  Numai un ordin publicat poate să fie analizat dacă este emis în conformitate cu Constituţia, pentru a fi validat sau contestat după caz, în regimul juridic instituit în Statul de drept.
Nepublicarea R.G. – 8/2005 şi al Ordinului Ministrului, îl lipseşte de eficacitate, cu alte cuvinte este considerat inaplicabil, în teoria şi jurisprudenţa pronunţată, atât în perioada interbelică, cât şi în perioada de dinainte de anul 1990 caracterizată ca dictatorială şi nedemocratică, actele normative de putere unilaterală, au fost calificate INEXISTENTE, lipsite de eficienţă, neaplicabile, în concluzie NULE. Efectele care şi le propun nu pot fi produse dacă nu este publicat.
În contextul actual al statului de drept, acest Regulament care nu a fost publicat, îl face ineficient pentru că nepublicat în M.O. el nu există, iar inexistenţa duce la sancţiunea cu nulitate absolută a întregii proceduri şi soluţii adoptate în temeiul său. Deci şi a noţiunii finale de sancţiune.
Regulamentul pretins emis în baza Legii nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare art. 7 din O.U.G. nr. 14/2001 aprobată prin Legea nr. 389/2001, este o activitate normativă de legiuitor secundar, care trebuie să creeze cadrul de aplicare al legii la care nu adaugă şi nu completează, ori în consecinţă activitatea legiuitorului secundar are loc la fel precum şi legea care o aplică trebuie să fie publicată. De asemenea procedura de tehnică legislativă prevăzută de Legea nr. 24/2000, privitoare la suita de proceduri constând din avize, etc.
Actul administrativ normativ de putere unilaterală, pentru a fi valabil se cere îndeplinirea unor cerinţe legale, de fond şi de formă. Dacă nu sunt îndeplinite întreaga procedură şi deciziile luate pe el  ca temei sunt nule absolut.
Repetăm Regulamentul R.G. – 8 şi Ordinul ministrului de aprobare nu au fost publicate în M.O., ca atare sunt necunoscute, nelegale, inexistente, lipsite de eficienţă şi forţă juridică.

 Condiţiile de formă esenţiale pentru ca un act administrativ să fie valid şi să îşi producă efectele sunt: emiterea de către organul competent, publicarea sau aducerea la cunoştinţă în formele prescrise de lege, semnarea de către reprezentantul legal al autorităţii, ştampilarea cu sigiliul instituţiei care să cuprindă în cadrul său menţiunile care identifică autoritatea. Lipsa acestor cerinţe descalifică pretinsul act ca fiind „un act inexistent”, iar inexistenţa este considerată de doctrina relevantă şi în jurisprudenţă, în mod clasic şi constant  că este o sancţiune  similară nulităţii absolute şi are efectul sever că înlătură un atare act ca fiind nul. Regulamentul nepublicat şi ordinul de trecere în rezervă la fel necomunicat integral. Ni s-a transmis doar o adresă de la unitatea militară fără ordinul de trecere în rezervă integral şi original din care să rezulte că a fost emis de ministru, întocmit şi parafat cu exigenţa impusă acestei autorităţi.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru Ordinul nr. 98/22.02.2012 al Ministrului A.N., de trecere în rezervă, cu precizarea că nu ne-a fost comunicat în original, în întregime, care nu este doar o simplă formalitate. Necomunicarea ordinului în original nu poate fi suplinită de adresa nr. A.1069/din 23.02.2012, emisă de U.M. 01930 Câmpia Turzii, care susţinem că nelegal s-a procedat.

 Ordinul de excludere nr. MP 98/2012 a fost abuziv clasificat ca fiind SECRET DE SERVICIU, deşi după cum uşor se poate observa din conţinutul său, el reproduce un articol dintr-o lege publica, respectiv Legea 80/1995. Care a fost în fapt motivaţia clasificării unui act administrativ cu caracter NESECRET atât ca problematică cât şi ca formă, la nivel de SECRET DE SERVICIU, deşi nu conţine nici o informaţie de natura celor clasificate? Explicaţia este doar una şi este foarte simplă, şi presupune încercarea Ministrului Apărării Naţionale de la acea dată, de înlăturare a oricărei responsabilităţi juridice a sa, asupra emiterii unui ordin abuziv de excludere din rândul cadrelor militare. De altfel, prin examinarea copiei depusă la dosar (fila 42)rezultă că este trasă linie peste menţiunea din partea dr. de sus: „Secret de serviciu/5 ani” şi după aceea comparată olograf menţiunea „Nesecret”. Toată construcţia apărării pârâtului, cu joaca dintre cuvintele „secret” şi „nesecret”, apare ca neserioasă şi dovedeşte o ezitare care n-ar trebui să existe în armată, fiind în discuţie doar nişte hârtii şi nu o activitate militară în teatru de operaţii militare.
Motivul acestei acţiuni îl reprezintă faptul că propunerea de excludere din rândul cadrelor militare active a fost trimisă în mod ABUZIV de către Comandantul U.M 01930 Câmpia Turzii la numai o zi de la data emiterii sale (15.02.2012), deşi aşa cum însăşi Decizia Consiliului de Judecată statutează la finalul acesteia, ea nu putea fi trimisă eşaloanelor superioare sau Ministrului Apărării, decât după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, prevăzut atât de lege cât şi de regulamentele în vigoare, sau după rezolvarea în instanţă a contestaţiei la decizia Consiliului de judecată, care are doar valoare de propunere, şi nu presupune aplicarea imediată şi unilaterală a acesteia. Cu alte cuvinte, Ordinul MP 98 al Ministrului Apărării emis la data de 22.02.2012, a fost emis ABUZIV, întrucât termenul de contestare a deciziei Consiliului de judecată (care avea doar statut de propunere), nici nu se scursese iar eu eram încă în drept de a contesta decizia Consiliului de judecată la instanţa de contencios administrativ, care urma să se pronunţe asupra modului de desfăşurare a Consiliului de judecată şi asupra îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond în alcătuirea acestuia la ordinul Comandantului U.M 01930 Câmpia Turzii. Ştiind că ordinul nu este emis respectând termenele legale de atac, Ministrul Apărării Naţionale, a emis totuşi ordinul de excludere, dar nu şi-a asumat semnarea acestuia şi comunicarea către mine, dispunând emiterea unei înştiinţări de către Biroul Personal al U.M 01930, încercând astfel, în opinia mea, evitarea oricărei răspunderi juridice, deşi singurul în măsură, conform legii şi regulamentelor militare, să dispună anularea propunerii emise de către Consiliul de judecată sau aprobarea acesteia, este persoana Ministrului Apărării Naţionale. Mai mult, ordinul MP 98/2012 depus la dosarul cauzei de către MApN în urma deciziei Curţii de Apel Bucureşti, nu poate fi cu certitudine considerat ca fiind un ordin emis de Secretariatul General al Ministrului Apărării, întrucât, comparat cu un alt ordin original emis de către acest compartiment, nu respectă criteriile de formă, cum ar fi antetul specific doar Cabinetului Ministrului Apărării Naţionale, prezenţa acvilei imprimate pe fundal, şi nu respectă nici măcar criteriile unui document uzual al oricărei unităţi militare, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu antetul unităţii emitente, gradul, numele şi prenumele, funcţia pe care o încadrează, în clar, precum  şi ştampila celui ce aprobă documentul.
În ambele ipoteze, prima chiar constatând că actul ar exista dar nu are îndeplinită cerinţa de formă obiectată, publicarea, a doua considerat ca fiind inexistent din aceleaşi motive, sancţiunea este nulitatea absolută. Ordinul de trecere în rezervă deşi atacat nu ni s-a comunicat în integralitate nici până în prezent, reieşind o dificultate de a-l combate.
Nu se poate da nici o credibilitate, nici autenticitate unui act administrativ dacă propriis sensibus, funcţionarul competent nu are un contact efectiv cu acel act, pentru că în opinia noastră atestă valabilitatea, însuşirea şi responsabilitatea semnăturii pe care a dat-o sub imperiul funcţiei. Nu este o simplă formalitate pentru că legiuitorul a dat Ministrului Apărării anume modalităţi de redactare şi parafare a unui Ordin, pentru a-l putea individualiza şi stabili autenticitatea prin sigiliu, formă şi antet. Simpla adresă  U.M. care ni s-a comunicat nu suplineşte ordinul, cu care trebuie să avem contact direct şi a-l cunoaşte integral, după care să adoptăm o conduită în deplină cunoştinţă de cauză.

Autori de prestigiu, consideră că actul juridic considerat ca inexistent, devine ineficace precum constatarea directă a nulităţii, efectul sancţiunii în toate cazurile este că se consideră că nu a existat nici un moment, devenind aplicabil astfel regimul nulităţii în forma severă ca sancţiune.
El nu va putea fi considerat act juridic nici măcar un moment, ci cel mult un fapt juridic material”, aceasta pentru că un act inexistent este lipsit de elementele inerente naturii sau obiectului său;  inexistenţa poate fi declarată de către instanţa judecătorească competentă, autorul arată că poate fi constatată „de orice instanţă judecătorească şi chiar de simpli cetăţeni(acad. Prof. Tudor Drăganu: Actele de drept administrativ , Ed. Şt. 1959, p. 149 – 151).

Facem pe drept cuvânt  remarca: dacă în regimul politic anterior, apreciat dictatorial,  injust  şi represiv se pretindea îndeplinirea unor cerinţe formale obligatorii, cu atât mai important devin de actualitate şi de respectat principiile şi normele statului de drept în zilele noastre, desigur rigoarea ţine seama şi de cine este autoritatea militară.

Consideraţiile distinsului profesor depăşesc sfera unui excurs teoretic, pentru că opinia este consacrată şi în practica judiciară din justiţia blamată a acelor timpuri, care este o ordonare corectă faţă de lege. În acest sens s-a decis şi în practica dreptului civil că atunci când un act juridic nu este semnat, sau nu este adus la cunoştinţă publică în formele prescrise de lege, nu rezultă intenţia specificată şi este vorba „de constatarea inexistenţei actului” (Tribunalul Suprem, Decizia civ. nr. 1801/12.10.1956, publicată în „Culegere de decizii”  ale Tribunalului Suprem pe anul 1956, Ed. Şt. 1958, p. 370 – 372).

Un act administrativ trebuie să se bucure de prezumţia de legalitate şi atunci forma în care este emis devine o componentă a prezumţiei de putere, iar dacă este lipsit de un element chiar de fapt dar indispensabil, pentru a avea fiinţă legală, această prezumţie nu poate să opereze ca să îi dea forţa cu care este investită puterea administrativă. Viciul pe care îl comportă prin lipsurile observate îl face ineficient – inexistent şi nu i se poate atribui caracterul obligatoriu. Conform autorului citat neregularitatea constatată nu se poate acoperi nici prin ratificare, nici prin trecerea unor termene, este, în fine pur şi simplu ineficient. Condiţia unică este de publicare, care nu s-a realizat, de unde se atrage sancţiunea. Nepublicarea nu este o simplă lipsă de opozabilitate dar chiar şi fără a fi opozabil faţă de terţi, procedura cum şi prescripţiile pe care le cuprinde privind măsurile pe care le destinează ele nu pot să fie luate, în speţă nu se poate finaliza cu o măsură disciplinară.

Teoria şi practica declarării ineficienţei actului juridic este îmbrăţişată şi în dreptul civil „în caz când forma cerută de lege n-a fost îndeplinită ar fi sancţionate cu inexistenţa”. Ar fi şi acesta „ un al treilea motiv de nulitate” (în acest sens, autori consacraţi, începând cu civiliştii clasici, din care s-a dezvoltat şi teoria actului administrativ: C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu şi Al. Băicoianu în Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei”, 1928, p.183 şi 193 – 196; teorie  preluată în lucrarea erudită  „Tratat de drept civil, vol. I”, Partea Generală” sub coordonarea Prof. Dr. docent Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Salvator Brădeanu, Ed. Academiei, 1967, p. 339 – 342), care le încadrează în categoria actelor juridice lovite de nulitate. Exegeza autorilor priveşte categoria tuturor actelor inclusiv administrative.

Aducând în actualitate această problematică, autorii de drept administrativ contemporani afirmă cu argumente solide că inexistenţa actului „care în dreptul administrativ a avut şi are o importanţă mult mai mare decât în dreptul civil” care l-a avut promotor în perioada interbelică pe prof. Paul Negulescu, că „utilitatea practică a categoriei de inexistenţă este scoasă în evidenţă de Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ” (Antonie Iorgovan: Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed CH Beck, 2005, p. 78 – 79). Invocarea „inexistenţei”, potrivit autorului poate fi constatată în faţa oricărei autorităţi şi că în prezent inexistenţa este mai mult decât o noţiune de nivel abstract, dar „o importantă instituţie de ordin Constituţional” sens în care se alătură doctrinei citând din autori consacraţi (Tudor Drăganu, Ilie Iovănaş).

Instituţia pârâtă nu se apără şi nu aduce justificări apte de credibilitate referitoare la această deficienţă. Chiar şi aşa nici procedura prevăzută de R.G. – 8/2005, nu s-a respectat, urmând a constata din dosarul care am cerut să se depună conform legii. Nu toate componentele procedurii se găsesc în dosar.

Astfel că R.G. – 8/2005 prevede punctul de vedere al comandantului unităţii, care lipseşte. Dosarul disciplinar este incomplet, în lipsa poziţiei scrise a comandantului, cel mai în măsură să evalueze disciplinar pe ofiţer şi mergând mai departe, structura de comandă şi decizie superioară îşi formează premisele decizionale complet şi prin luarea în considerare a punctului de vedere al comandantului. Luând decizia fără părerea comandantului sub formă de constatare şi propunere nu au fost avute în vedere toate cerinţele prevăzute tocmai de acel R.G. – 8, chiar aşa deficitar cum el se prezintă. Singura concluzie care se desprinde este că Ordinul de trecere în rezervă are lipsuri esenţiale la dosar care nu pot fi acoperite şi că dovezile (informaţiile) de care s-a folosit decidentul final sunt incomplete iar ordinul nelegal (art. 12 alin. 2), lit. c din R.G. – 8/2005).

În lipsa acestora susţinem că actele atacate sunt nule, mai mult „inexistente”, sancţiunea care trebuie să intervină în sensul de a fi declarate lipsite de eficacitate. Clasificarea şi caracterizarea actelor normative o face legiuitorul şi nu emitentul. Chiar şi aşa R.G. – 8/2005 este “Nesecret”, nici o justificare nu are emitentul că nu a fost publicat, cum nu are nici pentru încălcarea art. 12 alin. 2 lit. I din Regulament.

Emiterea actului trebuie să fie făcută în forma şi prevederile prestabilite de lege care are consecinţe practice: cunoaşterea conţinutului; posibilitatea dovedirii în caz de litigii,  forma îmbracă două aspecte: forma exterioară şi condiţiile de ordin tehnic. Semnarea şi contrasemnarea unui act administrativ este stipulată de Constituţie (ex. art. 104 (7), şi legile, art. 137 din Legea nr. 215/201), am dat ca exemple, cu precizarea că „acolo unde legea cere forma scrisă, nesemnarea reprezintă o încetare  a unei condiţii de valabilitate”. (În acest sens: N. Miulescu, Ştiinţa administraţiei, Ed. U.J. 2010, p. 205). Valabil şi în ce priveşte publicarea actului administrativ care este obligatorie.

Un act administrativ nepublicat şi/sau necomunicat în forma prescrisă de lege nu naşte un raport juridic cu efectele pe care şi le propune pretinsul act (a se vedea: V. I. Prisăcaru: Tratat de drept administrativ, Ed. II, Ed. All 1998, p. 216 – 217; I. Imbrescu, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Lumina Lex, 2008p. 119 – 120). Nu se legitimă oficial adresa transmisă de unitatea militară care face vorbire de Ordin, dar care Ordin nu ni se comunică cu semnătura ministrului. Un ordin (precum cel de trecere în rezervă) are la rândul său în cerinţele de fond şi de formă, are cele trei părţi (expunere de motive, în fapt şi în drept), concluzia ministrului şi dispoziţia lui, care îmi rămân necunoscute datorită faptului că mi s-a comunicat o adresă sumară care trimite la acel Ordin nr. 98/22.02.2012.

2.     Pe fond, sunt de lămurit cel puţin două aspecte prin prisma cărora criticăm decizia primei instanţe, ca de altfel întreaga procedură până şi inclusiv emiterea Ordinului nr. 98/22.02.2012.

Primul aspect, că nu s-a stabilit o stare de fapt exactă şi reală care a dus la aplicarea sancţiunii de trecere în rezervă. Era obligaţia pârâtei, să dovedească culpa profesională cum firesc este în raporturile de serviciu. Pentru că subsemnatul nu am făcut afirmaţii denigratoare la adresa Armatei, nu m-am înregimentat politic, nu am luat atitudine partizană, ci doar m-am exprimat ca cetăţean şi ca militar în limitele legale prevăzute de Legea 571/2004 privind avertizorul în interes public după cum de altfel înştiinţasem în prealabil la sfârşitul Raportului adresat Şefului Statului Major General, raport depus la dosarul cauzei. Militarii nu pot exprima opinii politice sau să fie membrii de partid, unde nu este cazul în speţă. Nu am exprimat critici.

Al doilea aspect, constă în stabilirea greşită a măsurii dispuse prin Ordin.  Pe toată perioada anterioară am primit calificative profesionale de excepţie, am îndeplinit funcţii superioare gradului de locotenent, care atribuţii se acordă ofiţerilor capabili şi cu merite deosebite fiind transmise în competenţă responsabilităţile unui grad mai mare, care este un lucru de excepţie în ierarhia şi îndeplinirea misiunilor militare.
 Am acţionat legal urmând toate căile ierarhice specificate de lege şi regulamentele militare(după cum arată răspunsurile primite din partea şefilor tuturor eşaloanelor superioare la care am fost chemat în audienţă sau cărora le-am înaintat raport), împotriva unui sistem rigid, de lipsă de democraţie în tratarea cadrelor militare, de nepotism şi aranjamente pe criterii subiective în promovare şi recompensare, pe selectare şi atragere în armată de personal civil promovat pe relaţii personale şi influenţe politice. Adică m-am declarat în dezacord cu aşa – zisa recrutare indirectă de persoane fără carieră şi şcoală militară, care fenomen a marginalizat militarii de carieră.  Este semnificativ de reţinut că după ce am fost îndepărtat din armată memoriile subsemnatului au avut un ecou pozitiv şi sistemul de recrutare a fost ameliorat aşa cum am sugerat în rapoartele şi memoriile pe care le-am făcut.
 Nimic nu este transparent şi interzis dreptul la opinie. Sancţiunea aplicată este severă, disproporţionată, nu ţine seama de conduita anterioară, este un mijloc de descurajare şi face din militari o masă amuţită, ceea ce nu este corect şi legal. Prin sancţiunea radicală cunoscută în toată ţara se descurajează dreptul la opinie al militarilor. A aplica direct sancţiunea cea mai severă, fără antecedente disciplinare, raportat la fapte minore unele chiar banale este greşită. Am dovedit că am fost ignorat şi nu mi s-a răspuns la demersuri anterioare strict reglementare şi atunci a apărut acea expunere publică, prea aspru sancţionată.

În opinia mea, felul cum este condusă armata şi aplicarea legii, a regulamentelor, a instruirii şi al disciplinei cu dublă măsură faţă de cei protejaţi, sunt elemente care slăbesc atât moralul cât şi forţa combativă a cadrelor militare care sunt cu adevărat devotate misiunii şi cu adevărat calificate specificului militar.
Este fără precedent contextul actual şi în practica unei armate pusă în slujba poporului, iar susţinerea pe care am primit-o din partea multor alţi militari cunoscuţi anterior sau nu, activi sau în rezervă, precum şi a societăţii civile, mi-a arătat fără echivoc că gestul făcut a fost unul corect, necesar şi mai ales moral pentru un ofiţer devotat întru totul bunului mers al instituţiei Armatei Române.
Dacă am fost dispus să ies în public, o susţin, cu moderaţie, conştient de unele consecinţe până la urmă extrem de drastice înseamnă că sunt devotat disciplinei militare şi puterii de sacrificiu pe care trebuie să o aibă în momente  decisive un militar.
Puteam să stau într-o funcţie comodă, cu avantaje şi soldă care mă punea la adăpost de griji materiale, cu care este frământată societatea românească, dar am ales curajul în locul laşităţii, sistemul a avut o reacţie de conservare a privilegiilor şi protecţionismului pe care contribuabilii nu îl cunosc.  Sper ca justiţia în final să realizeze că am acţionat împotriva unor inerţii care aduc avantaje şi privilegii unor persoane care s-au coalizat într-un sistem închistat, dar total străin intereselor adevărate ale armatei şi mai mult sofisticat ascunse poporului român.

3.   În continuare îmi permit câteva argumentări semnificative ale apărării dreptului meu într-un context mai larg de analiză, dar, esenţial cu aplicabilitate în speţă.

Încălcarea art. 6 parag. 1 din Co.E.D.O privind dreptul la un proces echitabil

Articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că:  Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Astfel, pe lângă drepturi substanţiale, Co.E.D.O. prevede şi drepturi procedurale fără de care drepturile substanţiale nu pot fi valorificate, existenţa lor ar căpăta o esenţă pur declarativă şi apărarea lor ar deveni imposibilă. Prin dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6, se are în vedere apărarea tuturor drepturilor personale şi patrimoniale ale unui subiect de drept[1], cu o aplicabilitate generală la toate procesele civile şi penale. Dreptul la un proces echitabil provine negreşit din principiul preeminenţei dreptului, indisolubil legat de existenţa unei societăţi democratice şi a unui stat de drept, aşa cum a statuat Curtea europeană în mai multe rânduri.[2] În acest scop, conceptul de proces echitabil conţine un ansamblu de drepturi oferite justiţiabililor precum şi garanţii procedurale corelate cu aceste drepturi care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie.[3] Art. 6 este esenţial deoarece în ipoteza unui conflict permanent şi neprotejat de anumite garanţii dintre particular şi puterea publică, datorită posibilităţilor nelimitate de abuz, nu poate rezulta cu certitudine absolută decât un singur câştigător.[4]

Art. 6 parag. 1 este pe deplin aplicabil cauzei reclamantului, fiind vorba de o problematică legată de cariera unei persoane(fie el chiar militar), adică un proces cu caracter civil. În acest sens, trebuie să precizăm că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 6 ar fi contrară obiectului şi scopului prevederilor sale.[5]  Aşadar, noţiunea de “un drept cu un caracter civil” este una autonomă, determinarea ei de Curte în contextul dreptului intern având o oarecare relevanţă dar nefiind în niciun caz decisivă.[6]
Elementul central în determinarea aplicabilităţii  art. 6 parag. 1 în materie civilă, în sensul dat de Convenţie este natura intrinsecă a dreptului care face obiectul contestaţiei în faţa instanţelor naţionale. Având în vedere acest reper, nu contează dacă un drept cu un asemenea caracter este contestat într-un litigiu care opune doar particulari sau un particular şi autorităţile statului[7] şi nici natura legii ce stă la baza dreptului contestat-fie administrativă, civilă sau comercială - sau de natura instanţei competente în soluţionarea litigiului, fie ea o instanţă din sfera puterii judecătoreşti sau administrativă.[8]
În cauza de faţă, litigiul domnului Gheorghe Alexandru cu Ministerul Apărării Naţionale în faţa instanţelor de contencios administrativ vizează drepturi cu  un caracter patrimonial – reintegrarea în rândul cadrelor active şi plata daunelor cauzate prin trecerea în rezervă. Şi care prezervă un drept la carieră şi împlinirea unor năzuinţe în viaţa de militar.
În prezenta cauză, legislaţia internă a permis reclamantului recurgerea la instanţele interne, potrivit dreptului intern aplicabil.

Astfel, art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că “orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de cãtre o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente...” .

De asemenea, art. 52 alin.1 din Constituţia României prevede că: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”  

Reclamantul s-a adresat instanţelor interne conform prevederilor din actele normative mai sus menţionate care nu îl îngrădeau în recurgerea la justiţie în virtutea calităţii lui de militar. Pentru a recurge efectiv la dreptul în justiţie, nu pot fi discriminat prin proceduri care să nu poată fi cenzurate de instanţe.
Având în vedere aceste condiţii, este suficient de a constata neîndeplinirea primei condiţii, nefiind nevoie de analizarea celei de-a doua  condiţii. În lumina aplicabilităţii art. 6 în cauza de faţă, litigiul reclamantului Gheorghe Alexandru ar fi trebuit să fie judecat cu respectarea tuturor garanţiilor pe care le impune dreptul la un proces echitabil, lucru care nu s-a întâmplat. La prima instanţă acest drept ne-a fost îngrădit şi soluţionat expeditiv.
Reclamantului i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea unor garanţii implicite[9] care nu sunt prevăzute în mod expres în textul art. 6 dar pentru îndeplinirea obiectului şi scopului Convenţiei, ele sunt însă absolut esenţiale deoarece asigură respectarea efectivă a echitabilităţii proceselor. În cauza de faţă, la prima instanţă nu s-au respectat cerinţele ce ţin de administrarea probelor şi evaluarea acestora, pentru ca reclamantul să beneficieze de un proces echitabil.
Curtea a statuat în repetate rânduri că statele sunt libere în elaborarea reglementărilor privitoare la admisibilitatea probelor deoarece Convenţia nu conţine prevederi referitoare la admisibilitatea şi forţa probantă a probelor.[10]  În consecinţă, contenciosul european al drepturilor omului poate stabili dacă probele au fost administrate într-o manieră echitabilă şi dacă procedurile judiciare interne au respectat în ansamblu prevederile echitabilităţii.

În cauza de faţă, reclamantul şi-a bazat argumentele pe de o parte pe înscrisuri (Adresa nr.A 1069/23.02.2012 de aducere la cunoştinţă a actului administrativ atacat, viciat) şi, cel mai important, pe actele normative prin care s-ar fi putut stabili legalitatea procedurii de constatare a vinovăţiei sale şi trecerii în rezervă. Astfel, în faza preliminară a situaţiei conflictuale, reclamantul a cerut comunicarea procedurală a actului administrativ atacat dar aceasta i-a fost refuzată deoarece acel act ar fi avut un caracter secret. Secretizarea acelui act administrativ precum şi a celorlalte acte subsecvente prin care se dispuneau măsuri în cazuri nominale concrete ridică probleme majore. Curtea a mai stabilit în jurisprudenţa sa încălcarea art. 6 parag. 1 în situaţii în care reclamantul nu a avut acces la documentele clasificate care ar fi avut un rol crucial în prezentarea punctului său de vedere şi în tranşarea cauzei.[11] Nu poate fi conceput un stat de drept în care actele administrative care trasează competenţele şi problemele legate de personal ale autorităţilor publice să fie clasificate deoarece s-ar deschide calea abuzurilor faţă de cetăţeni, care nu-şi pot apăra interesele prin cunoaşterea dispoziţiilor acelor acte administrative. De asemenea, deşi reclamantul ar fi vizat în mod explicit nelegalitatea actelor contestate, datorită existenţei sau inexistenţei avizului departamentului juridic. Apreciem că o asemenea abordare a problematicii  conducea la constatarea nulităţii actului administrativ atacat, cheia întregului proces al reclamantului. Mai mult decât atât, practica şi cadrul normativ instituţional din România confirmă existenţa acestei cerinţe privind avizul de legalitate cu privire la actele emise de către orice autoritate administrativă din România.
Datorită refuzului unui aviz de legalitate sau acordării greşite a acestuia au existat de-a lungul istoriei sociale administrative din România numeroase schimbări de persoane şi destituiri. În plus, judecătorul are obligaţia de a stabili ceea ce este legal şi ceea ce nu este, atâta timp cât aprecierea în drept este o obligaţia definitivă exclusivă a sa. Astfel, potrivit H.G. nr. 1226/2007, în vigoare la data evenimentelor, „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte vor fi elaborate respectându-se normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu consultarea compartimentelor de specialitate din cadrul autorităţii publice respective, şi vor fi avizate în mod obligatoriu de compartimentul juridic propriu”.
Aceleaşi principii sunt aplicabile actelor administrative individuale, precum cel contestat, potrivit ROF-ului unităţii, actelor normative interne şi practicii administrative. Imposibilitatea reclamantului de a se apăra în drept pentru a demonstra ilegalitatea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 98/22.02.2012  în raport cu Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, împreună cu actele emise vizavi funcţionarea consiliilor de judecată(RG 8/2005), aceste acte normative fiind puţinele elemente importante în tranşarea cauzei, deoarece aprecierea legalităţii măsurilor trebuie făcută având în vedere actele normative relevante, reprezintă o încălcare a garanţiilor unui proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Art. 6 prezintă atât condiţii explicite, cât şi implicite, doctrina identificând anumite „principii de echitate” subordonate acestuia, care devin relevante la punerea lui în aplicare. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza, nicio parte nu trebuie să aibă un avantaj substanţial asupra adversarului său. Acest principiu este cunoscut în doctrină şi sub numele de principiul egalităţii procedurale. În accepţiunea Co.E.D.O, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Astfel, o diferenţă de tratament în ascultarea martorilor poate încălca principiul egalităţii armelor. Orice inegalitate în comunicarea documentelor poate fi sancţionată în numele acestui principiu. Părţile trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta în mod egal mijloacele de probă de care dispun. De asemenea, principiul egalităţii armelor trebuie să fie respectat pe toată durata procesului în primă instanţă şi în căile de atac.
Astfel, s-au nerespectat principiile egalităţii armelor, atât timp cât instanţa de fond nu a asupra avizului de legalitate a Compartimentului Juridic, pe de o parte, şi nici asupra nulităţii comunicării situaţiei de trecere în rezervă, reclamantul nu a mai avut posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului în condiţii care să nu-l dezavantajeze faţă de partea adversă.[12]
In cauză, reclamantul contestă actul administrativ de trecere în rezervă, pe motiv că măsura nu a fost întemeiată pe un act normativ în vigoare şi pentru că este dată în mod netemeinic. În acest sens, acesta a cerut instanţei ca, la administrarea probei cu înscrisuri, să se aibe în vedere inclusiv  RG -8, Regulamentul consiliilor de judecată, mai exact faptul că acesta  nu respectă cerinţa publicării sale în Moniotorul Oficial al României, astfel cum pretinde art.3 alin. 2 din Legea nr.24/2000.
De asemenea, instanţa de fond nu procedează la o analiză atentă a situaţiei de fapt: aceasta trebuiau să constate situaţia ingrată a reclamantului, victimă incontestabilă a unei puteri discreţionare nelimitate a autorităţii publice. Situaţia trecerii sale în rezervă nu este analizată în contextul social complet, ignorându-se pregătirea şi poziţia de carieră la care ajunsese, precum şi calificativele obţinute, elocvente în acest sens. Toate acestea în condiţiile unor piedici administrative constante puse în apărarea sa, nevoit fiind să recurgă constant la analiza situaţiei de fapt, ghicirea înţelesului juridic şi contestarea prezumtivelor sau uneori concretelor acte. Este ignorat şi faptul că acesta, anterior faptelor supuse cercetării consiliilor de judecată, a sesizat în van o serie de neregularităţi care, în final, l-au legitimat să i-a atitudine.  Nerezolvarea lor în sistem îndreptăţeşte la o altă atitudine.
În primul rând, instanţa nu procedează la verificarea faptului dacă actul normativ prin care s-a dispus judecarea şi cercetarea sa, a fost publicat cu respectarea condiţiilor constituţionale şi legale. Fiind un act cu caracter normativ, el nu poate fi exclus de la regula publicării, potrivit prevederilor constituţionale şi legale, care pretind în mod explicit această condiţie. Raportându-ne la această dată, ordinul contestat, de trecere în rezervă, fiind emis la 20.02.2012, este lipsit de „temeiul legal” la data emiterii sale şi în consecinţă este ilegal. Ilegalitatea sa este pusă în lumină şi prin procedura „ascunsă” de adoptare, anume probabil fără avizul compartimentului juridic, aviz obligatoriu de altfel, aşa cum rezultă şi din literatura de specialitate[13].  În speţă, instanţa de fond nu analizează acest detaliu, deşi el este de o importanţă vitală: în cazul în care actul normativ prin care s-a dispus trecerea în rezervă nu ar fi fost apreciat ca intrat în vigoare, acest act normativ nu putea produce efecte juridice. Întreaga procedură de trecere în rezervă a reclamantului ar fi fost viciată, iar actele administrative emise în această procedură ar fi fost apreciate ca nule de drept[14]. Acest semnificativ detaliu pare a fi neglijat total de către instanţă şi reprezintă, de asemenea, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al reclamantului. Cerem ca instanţa de recurs să parcurgă astfel cercetarea judecătorească.
Totodată, o situaţie vătămătoare, care se creează tot în cadrul articolului 6 din C.E.D.O. este în legătură cu ordinul de trecere în rezervă. Reclamantului nu i se predă acest ordin în formă scrisă la momentul în care acesta este pus în executare, ci doar i se aduce la cunoştinţă printr-o adresă. De menţionat este şi faptul că Ordinul contestat nu poate fi predat reclamantului pe motiv că "are caracter clasificat". Atâta timp cât un ordin de trecere în rezervă are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual şi produce efecte juridice asupra destinatarului său, fiind opozabil inter partes, simpla înştiinţare cu privire la existenţa acestuia, , nu este suficientă pentru a deveni opozabil reclamantului pentru că trebuie să fie opozabil tot cuprinsul său.
De asemenea, nu se poate invoca în raport cu reclamantul caracterul clasificat al actului, întrucât acesta creează drepturi şi obligaţii pe care reclamantul trebuie să le cunoască în exactitatea întinderii lor pentru a-i deveni opozabile, deci pentru a fi ţinut să le respecte.
Totodată, comunicarea trunchiată a ordinului - doar a măsurii de punere la dispoziţie efective - fără acordarea unor informaţii privind posibilitatea de atacare a acestuia, termenul în care poate fi atacat, precum şi motivele care au stat la baza emiterii lui - reprezintă un abuz al autorităţii administrative, realizat cu exces de putere, care creează un avantaj net şi total discreţionar pentru una dintre părţi, în special în solicitarea sa de revocare a actului ori de suspendare a efectelor sale şi de stabilire a nulităţii acestuia.

Un alt motiv de încălcare a articolului 6 din Convenţie o reprezintă obligativitatea motivării hotărârilor de către instanţele naţionale, deoarece judecătorul naţional este judecătorul „natural”[15] al drepturilor omului, conform principiul subsidiarităţii, deşi art. 6 parag. 1 nu prevede in terminis această garanţie.
În cauza reclamantului, prima instanţă naţională nu au respectat garanţia motivării hotărârilor [16], deoarece nu a apreciat asupra temeiniciei sale, mărginindu-se să afirme că întrucât faptele cercetate nu au fost contestate de reclamant, hotărârea consiliilor de judecată şi a ministrului apărării naţionale este legală. Nesocotirea acestei garanţii are un dublu aspect: pe de o parte, prima instanţă a preluat motivarea pârâtului MApN în loc să treacă la o analiză reală şi efectivă a argumentelor reclamantului iar pe de altă parte, hotărârea instanţei nu a fost întemeiată în drept.
Prin simpla preluare a motivării pârâtului MApN, instanţa de fond nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor şi argumentelor reclamantului, aşa cum este prevăzut de art. 6 şi de jurisprudenţa Curţii.[17]
De asemenea, este legitim ca orice hotărâre judecătorească să facă obiectul unei motivări care să o întemeieze în drept, în sens contrar instanţa neîndeplinindu-şi obligaţia de a verifica conformitatea unei măsuri cu legea, acest lucru rezultând în inexistenţa unei hotărâri motivate. În cauza de faţă, oglindind motivarea pârâtului MApN, instanţa naţională nu a analizat legalitatea trecerii sale în rezervă.[18]
Neanalizând legalitatea trecerii sale în rezervă, prima instanţă a produs o eroare de apreciere care constituie o altă  violare a art. 6.[19]
Aşadar, se poate concluziona că, simpla preluare a motivării unei părţi, care a condus la neexaminarea concretă şi efectivă a argumentelor reclamantului şi la neîntemeierea motivării în drept, a echivalat cu inexistenţa motivării. Acest lucru, împreună cu neadministarea echitabilă a probelor l-au privat pe reclamant de orice şansă de a-şi valorifica drepturile consacrate de Constituţie în faţa consiliilor de judecată şi a primei instanţe deoarece procedurile judiciare au fost, în ansamblul lor, inechitabile şi nelegale, astfel apreciind că trebuie să se constate o încălcare a art. 6 parag. 1 din Co.E.D.O. şi art.21 şi 52 din Constituţia României.

            Sunt aspecte de analizat în recurs, toate consideraţiile pe care le-am expus mai sus pentru a corecta greşelile pe care le-am criticat şi aparţin Sentinţei Curţii de Apel, sens în care temeiul de recurs este şi art. 304¹ din Codul de procedură civilă anterior, reieşind necesitatea evocării cauzei sub toate aspectele.
 

   Cu respect,
                                                                         
Lt. (r.) Gheorghe Alexandru
                                                                      
 prin av. Dr. Ioan SABĂU – POP

 

[1]Bîrsan, C. (2005), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi, editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 394

[2] Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreatis vs. Grecia, (13427/87), hot. 09.12.1994; Delcourt vs. Belgia, (2689/65), hot. 17.01.1970; Airey vs. Irlanda, (6289/73), hot. 09.10.1979

[3] Artico vs. Italia, (6694/74), hot. 13.05.1980

[4] Chiriţă, R. (2008), Dreptul la un proces echitabil, Universul Juridic, Bucureşti, p. 9
[5] Bîrsan, C. (2005), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi, editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 394

[6] Ferrazzini vs. Italia, (44759/98), hot. 12.07.2001

[7] König vs. Germania, (6232/73), hot. 28.06.1978; Ringeisen vs. Austria, (2614/65), hot. 16.07. 1971; Benthem vs. Olanda, (8848/80), hot. 23.10.1985; Feldbrugge vs. Olanda, (8562/79), hot. 29.05.1986; Deumeland vs. Germania, (9384/81), hot. 29.05.1986; Baraona vs. Portugalia, (10092/82), hot. 08.07.1987

[8] Procola vs. Luxemburg, (14570/89), hot. 28.09.1995; Beaumartin vs. Franţa, (15287/89), hot. 24.11.1994
[9] Renucci, J.F. (2009), Tratat de drept European al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, p. 475

[10] Doorson vs. Olanda, (20524/92), hot. 26.03.1996, parag. 66; Schenk vs. Elveția, (10862/84), hot. 12.07.1988; Teixeira de Castro vs. Portugalia, (25859/84), hot. 09.06.1998

[11] Güner Çorum vs.Turcia, (59739/00), hot. 31.10.2006. paras. 24-31; Miran vs. Turcia, (43980/04), hot. 21.04.2009, paras. 13-14;  Topal vs. Turcia, (3055/44), hot. 21.04.2009, paras. 16-17; Karaarslan vs. Turcia, (4027/05), hot. 27.07.2010

[12] Dombo Beheer vs. Tările de Jos, (14448/88), hot. 27.10.1993; De Haes și Gijsels vs. Belgia, (19983/92), hot. 24.02.1997
[13] Valentin Prisăcaru, Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, 2001, p.77, paragraful al doilea.
[14] Alcindor, (1912), Essai d’une theorie des nullitees en Droit administratif, editura Gerard et Briere, Paris, pg. 123;

[15] Renucci, J.F. (2009), Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, p. 925

[16] Van de Hurk vs. Țările de Jos, (16034/90), hot. 19.04.1994; Hiro Balani vs. Spania, (18064/91), hot. 09.12.1994; Albina vs. România, (57808/00), hot. 28.04.2005
[17] Perez vs. Franța, (47287/99), hot.12.02.2004

[18] Ruiz Torija vs. Spania, (18390/91), hot. 09.12.1994

[19] Dulaurans vs. Franța, (34553/97), hot. 21.03.2000