alias
Licheaua
Când
praful de puşcă al carnavalului
din decembrie ’89 încă se mai iţea în
nările care au trecut brusc dintr-un regim într-altul, pe bulevardul larg al
tranziţiei a luat startul şi, pe atunci un brav locotenent-major, I.G. Curgu.
De-atunci, cariera sa militară, jucată
exclusiv într-un domeniu de maximă sensibilitate pentru viaţa şi rostul
resurselor umane, a prins a străluci
sus, tot mai sus, în înaltul murdar al degringoladei mioritice. O strălucire infamă, esenţă a
tuturor dejecţiilor posibile ale unei întrupări bipede, potenţată convingător
de împlinirea perfectă a calităţii de lichea. Pentru că, vrem – nu vrem, generalul
I.G. Curgu întrupează riguros, conceptual, practic şi metodologic,
calităţile nodale ale unei lichele, nescăpându-i, însă, niciunul dintre detaliile sanguine ale
acesteia. Bunăoară, nu greşim nicicum
dacă afirmăm că, din perspectiva deopotrivă a standardelor terestre, maritime
şi spaţiale, îndeplineşte paradigmatic
statutul lichelei perfecte, altfel zis, potrivit dexuleţului nostru drag, „om fără caracter, lipsit de demnitate,
netrebnic, secătură”[1].
În acest sens, înfăţişarea mutrală, cu substitutele sale acţionale, îl
defineşte complementar, spune mult, de fapt cam totul: boticuţul
ca de viezure, de viezure atins de-a binelea de turbare, cu limba
opărită, obişnuită să lingă procedural spaţiul
geoanal de care depinde circumstanţial viitorul său de jigodie
paramilitară; bărbia, ascuţită asimetric, precum un carandaş trecut prin osânda
cuţitului de bucătărie, îi tremură la
fiecare silabă, de parcă ar fi o drâmbă
din care nu au mai rămas
decât umerii de oţel ce protejau
odinioară lama trepidândă; ochii-i, precum ai unei hamsii aruncată pe uscat, deşi se străduiesc să
înşele aparenţele, îi joacă bezmetic în orbitele-i mereu vigilente,
gata-gata să sară la gâtul oricărui potrivnic stăpânului lor; obrajii
cadaverici, în care nu pulsează nici
urmă de viaţă, par scoşi din rezerva
strategică de formol rămasă din cel de-Al Doilea Război Mondial; fruntea, îngustă
ca o trecere cu sens unic, pare bântuită de vise intense, coşmaruri îndelungi
şi o evidentă incapacitate de a dormi...
În
dialogurile pe care le suportă, ca un electrocutat indecis, agitatul şi turbulentul personaj are un comportament vocal strident, piţigăieşte silabele de parcă le-ar strânge
de gât, îşi încruntă chelea frunţii, sporindu-şi circumvoluţiunile aurei sale
intelectuale, dorind dinadins să genereze impresia că sub frunte-i ard, spre
rezolvare, marile probleme ale umanităţii. În fond, este un retardat social, un
impostor periculos, un infractor intelectual, cu o dovedită dezvoltare
insuficientă a creierului, ce străluceşte printr-o abil camuflată înapoiere
mintală. Dar noi, Asociaţia Bunilor
Români de peste Tot, l-am citit repede, i-am fişat trăsăturile de caracter,
vulnerabilităţile de toate felurile şi sensibilităţile intelectuale şi, iată,
vi-l livrăm neatins de cuceririle nonconvenţionale ale chirurgiei sociale
reparatorii.
Când
vorbeşte mai mult de cincizecişitrei de secunde, pare aflat sub tortură, transpiră în urechi,
este confuz şi dezorientat, îşi dă ochii peste cap, deşi licheaua se crede limpede, profund şi coerent. Din când în când, de parcă şi-ar reveni din
turbare, se opreşte pe prispa câte unei propoziţii fumegânde, respiră sacadat,
precum musca pe ... (era să zic „căcat”, dar m-am abţinut), îşi şterge cu
laturile ascuţite ale limbii caşul din colţurile împietrite ale gurii, îşi
adună privirea într-un punct fix, îşi linişteşte degringolada austeră a
braţelor care abia de îi ajung pe
mediana care îi desparte curul de trup şi ... o ia de la capăt. Dincolo de
portretul său la vedere, la vederea oricui, această lepră, lepră de lepră, esenţă
de lepră adică, este un intrigant
notoriu, un delator desăvârşit, un
paranoic de legat, un infractor moral
periculos, un pervers în toată puterea semantică a recursului explicativ.
Mai mult, şi cu asta încheiem acest capitol, generalul I.G. Curgu este,
sub povara paranoică a rostului său pământean,
neliniştit şi agitat, deposedat de logică în şubreda, în fapt inexistenta sa gândire
cutezătoare, prizonierul etern al câtorva idei fixe, toate-nchise-n două
vise, stăpânit de mania persecuţiei, precum şi de un evantai alienant de
halucinaţii care îl conving că poate salva pacea planetară şi preşul de la scară, mersul
sub pavaj şi „chiorul”
din garaj, flota fără sens şi apa din condens, războiul
taliban şi Tercea Mondial, recoltele distruse şi ebe-le jos-puse, eclipsele de soare şi lenea din
născare, petrolul din Sahara şi banii lu’ Tamara etc. Peste toate astea, aflându-se sub
presiunea retorică a unor
întrebări la care doar el poate să răspundă, doar el şi numai el, şi, vezi
Doamne, nu-l bagă nimeni în seamă pe el care, este expertul numărul unu, cu
cadrili de toate felurili din toate lumili posibili, suferă enorm. Altfel
spus, mai elegant, un nebun în libertate,
care vrea să fie-n toate, dar niciunele nu poate!
Toată viaţa s-a ocupat de de chestiuni
de-astea cu d-alde cadrili... Le are pe-astea, ca nimeni altul. Dar, să vedem,
pe scurt (pe scurt, că stau mulţi alţi băieţi
deştepţi la rând), cam cum a evoluat acest şarlatan, atingând cu unerii săi
de şobolan scăpat dintr-o catastrofă atomică trei stele de general. Cam cum, în
sensul metodelor folosite, iată-le: instituirea, cu o abilitate malefică, a unei foarte performante maşinării de
cultivare a intrigilor, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, astfel încât din ţesătura lor el să iasă întotdeauna
bine, iar ceilalţi, „pătaţi” de
nu se poate, speriaţi, marginalizaţi, eliminaţi; cu maxima ticăloşenie de care
este în stare, lovea în omul căruia nu înceta să îi înalţe cele mai oleaginoase
osanale cu putinţă, masca dedublării perfecte priindu-i de minune; într-un mediu aflat, moral, într-un evident
proces de putrefacţie, licheaua a intrat în chelea lui factotum, mizând pe dezvoltarea
credibilă a ariei sale de influenţă, ceea ce s-a şi întâmplat, beneficiile culese
fiind semnificative; precum la şah, ca un bun strateg al imposturii şi al
ascensiunii cu orice preţ, a văzut, pe
direcţia înălţării principale, cu două-trei
funcţii mai sus decât cea imediat
vizată, a „săpat” cu străşnicie la
temeliile lor, şi, iarăşi mereu, licheaua
şi-a atins ţinta; în toate funcţiile de conducere pe care le-a deţinut,
începând cu cea mai mică, cea de şef de birou, s-a îngrijit să adune în jurul
său specimene care să nu mişte-n front, oameni cu licenţa în pupincurism luată
exemplar, devertebraţi caracterial, şantajabili dacă se putea, îndepărtând profesioniştii, meseriaşii,
oamenii corecţi; a creat, în special în domeniul pe care-l gestiona cu mână de
fier şi stele de-oţel, o adevărată instituţie de şantaj pe care l-a ridicat la rang de sistem, cei
oadată „admişi” neavând scăpare; a constituit şi instituit sistemul piramidal
al corupţiei progresive, astfel încât orice promovare, la orice nivel, să îi
aducă „procentele” cuvenite demnităţii sale excepţionale; a conferit turnătoriei valenţe pluridimensionale şi
multidisciplinare, iar turnătorilor (toţi
subordonaţii aveau, prin fişa postului, această responsabilitate) ştiinţa ca
fiecare să toarne pe fiecare şi, apoi, în semn de loialitate, ca într-o
masturbare a conştiinţei de sine, să se toarne ei înşişi pe ei înşişi în faţa megalichelei.
Şi
uite, aşa-aşa, într-un timp care poate
fi omologat drept record istituţional de ramură, licheaua ajunge şeful
tuturor cadrilor în uniformă de răzbel de
pe mapamondul românesc(sic!). Mai întâi
şi-a impus Programul de muncă, viaţă,
îmbuibare şi degringoladă cadrilistică, principalele prevederi
ale acestuia constând în:
-
consacrarea, pe toate căile şi prin toate mijloacele posibile, a principiilor tutelare ale
activităţii cu cadrili, astfel: reformarea reformării,/de la noi în largul mării; chiar şi împăiat, mereu,/ reformatoru-s numai eu; nicio promovare / fără-nmormântare / şi un
cont la mare; orice avansare /
s-aducă-n buzunare / doar valuta forte /
indicată-n pofte; tot ce-nseamnă şcoli şi burse / să aducă ca resurse / verzişori
sau euroi / cât să dea pân’ peste noi; „taxarea”
tuturor / chiar şi-n groapă c-un picior, / fără milă, bunăoară, / să-i „taxăm”
când trag să moară...
-
asumarea de către direcţiunea
cadrilistică supremă a tuturor mişcărilor cadrilor în viaţă şi decedate,
sănătoase şi pe moarte, în măsură ca să poarte şpaga trasă-n două acte: actul
unu – toţi la unu, actul doi – eu iau totul de la voi;
-
crearea de reţele superpuse de jecmăneală şi recoltare nucleică a comisioanelor de propunere pe
funcţii, de numire în funcţie, de propunere la avansare şi de avansare, de
salvare, agonizare şi dărâmare, cu subordonare unică, cadrilistului suprem I.G.
Curgu;
-
acordarea şpăgii de înstelare se va face uninominal, singurul
uninominalizat fiind I.G. Curgu în persoană, orice abatere de
la această regulă fiind pedepsită cu transferul neînarmat în cea mai mare
crocodilărie de pe Nil;
-
crearea de echipe
mixte (impostori–borfaşi–delatori–răptuitori
intelectuali) destinate, nobil, cunoaşterii fenomenului cadrilistic mondial,
în fapt efectuării de deplasări tematice
pe paralelele şi meridianele lumii civilizate, consacrând conceptual şi erotic deviza excursionistică „ONT prin MApN”;
-
înfeudarea absolută
a personalului din subordine, erijându-se în stăpânul absolut al
acestuia, nimănui nefiindu-i permis să cârâie în frontul subordonării necondiţionate
faţă de paranoidul cel lichelios.
În câmpul delicat al vieţii de fiecare
zi, licheaua a vizat şi a făptuit:
asumarea instituţională a tuturor formelor de formare, pregătire şi perfecţionare profesională, prin influenţa
directă exercitată asupra acestora controlând, de fapt,
filierele sanguine ale sistemului de
corupţie şi jaf organizat din meletăria autohtonă; oficializarea mariajelor clandestine dintre femeile
de sex opus şi şmenarii de mai sus; trimiterea sistematică în excursii
tematice transfrontaliere exclusiv a membrilor „gărzii sale intelectuale”, 75%
din sumele (verzişori şi euroi) cuvenite
deplasării, fiind depozitată în foarte încăpătoarele şi selectele sale buzunare; instituirea, după metode şi
proceduri inchizitoriale, a „Planului de
anihiliare totală a rezistenţei intelectuale”, în numele căruia orice
iniţiativă, conceptuală sau acţională, menită să optimizeze domeniul gestionat
era înăbuşită-n sânge, iar autorul era deferit nemiloasei justiţii a camerelor discrete, cele care, în fapt,
controlau evoluţia instituţională a
structurilor reprezentative; recurgerea la fals
intelectual şi la uzul dansând al acestuia, în elaborarea documentelor
normative care vizau, după cum dicta
interesul strategic al liderosului
suprem, fie ridicarea în rang a unor tovarăşi, fie retrogadarea spectaculoasă a
unor domni; elaborarea actelor normative
curente în funcţie de propriile interese sau în deplină conformitate cu
solicitările exprese ale unor grupuri de interese; implicarea în jocurile de putere locală (la nivelul diferitelor
structuri), înclinând balanţa fie potrivit intereselor sale, fie asumându-şi un
rol esenţial în înclinarea balanţei de partea celui numit, trăgând de fiecare dată spuza pe turta sa. Simţ
de orientare desăvârşit, nu? Să vedem, până la urmă! În cadrul programatic al preocupărilor sale
existenţiale, un loc de top îl are autoproclamarea
ad vitam a titlului de reformator,
angajând instituţional principiul reformarea continuă a reformării vs. modernizarea
continuă a modernizării. În numele şi
potrivit acestui principiu, licheaua s-a erijat în ştiutorul unic, pentru următoarele
trei-patru secole, a tot ceea ce trebuie
întreprins în materie de resurse umane, de resurse trase-n curse, cu şpăgi mari
la uşi neunse, folosind tehnici ascunse pentru-mpins şi pentru smulse. Aşa că, de-l mai vedeţi, din când în când,
alimentat radial la tot felul de perfuzii,
rozând bordurile generalului Spusu prin curticica Alianţei
Nord-Atlantice de lângă Marriot, să nu vă mire... este adus de la morga Casei de odihnă „Eternitatea”, pentru a
da o preţioasă limbă de ajutor impostorilor şi borfaşilor care au intrat serios
în panică, mirosind iminenta decapitare a sistemului de jaf şi borfăşeală
organizată. De asemenea, prin metode specifice legitimării subterane a
corupţiei stelare, s-a implicat în muşamalizarea, atât cât a putut, a afacerii „Doctorate în MApN”, gestionată cu
aplomb de către incendiatorul, în decembrie ’89, al Bibliotecii Universitare, afacere diriguită de lozinci, precum: „Niciun metru pătrat, fără doctorat”, „Să avem, sfidând anale, mai mulţi doctori ca-n spitale”, „În ştiinţe militare, poate fi doctor
oricare”, „Băgaţi teza cu şareta şi urmaţi pe doamna Geta”, „Nu
vă pierdeţi stilul, vlaga, va fi doctor şi domn’ Blaga”, „Nu ne temem, nu te teme, facem teze la
elene” ş.a.
Dar, direcţiunea pe care a
comandirat-o a fost, dincolo de toate, şi din faţă şi din spate, fortăreaţa
avansărilor în grade, grade meletare,
dar, ca să nu îi scape nimic, şi în
grade Celsius, Kelvin, Richter, Mercalli, Faraday, Fahrenheit, centisimale şi,
chiar, vinalcoolice, asta ca să fie sigur că nu îi scapă nimic! Despre treaba asta cu avansările
(proceduri, politici, metode, tarife etc.), mai multe amănunte într-o viitoare
intervenţie chirurgicală pe cordul deschis al corupţiei din sistemul nostru
drag. Acum, totuşi, încă ceva, tot
despre avansări.
Fiindcă nu putea altfel, dezarticulatul şi sfiosul general I.G. Curgu şi-a înălţat în
grad şi neamurile, descendenţii direcţi, dar, ca să nu greşească, şi pe cei
indirecţi, din ultimii
patru sute douăzecişicinci de ani, acordând bonificaţii semnificative
pentru cei de pe linie paternă, fapt ce a determinat un scandal monstruos în
familie. Astfel, stră...stră...străbunilor
pe linia sângelui patern li s-au acordat grade de ofiţer, până la
colonel inclusiv, că, deh, şi-a zis, ce mai e un colonel în ziua de azi, iar
celor pe sosire maternă grade de
subofiţeri, ca să nu se confunde cumva pe
lumea-i-laltă. Toţi, evident, post-mortem.
A făcut şi unele concesii: soacra – locotenent-major (după stilul vechi); socrul – căpitan, iar de
părinţi nu mai vorbesc, pe amândoi colonei. Dar, ... nu îi putea uita pe cei
vii, aşa că nevasta a fost făcută degrabă maior, fiica, cât ai clipi, căpitan,
iar metresa locotenent-colonel. Ca să vedeţi,
principii serioase la licheaua curguistă, pentru
serviciile făcute, corect fiind cu propria sa conştiinţă, nu i-a iertat de
şmenereală nici pe descendenţii în viaţă ai neamurilor avansate, bieţii oameni
apelând la credite înrobitoare ca să onoreze cinstea făcută strămoşilor lor.
Dar, treistelistul nostru general a făcut şi lucruri bune. Vrând să
arate cât de profund a înţeles cuceririle decăderii morale postdecembriste, a
instituit în direcţiune ecumenismul
geosexual, oferind subordonaţilor
propriul şi înălţătorul său exemplu, de gestionare cursivă a duioaselor sale relaţii
cu trei ele şi patru ei. Ghinionul lui, a
avut şi probleme. A rămas de pomină scandalul între nevastă-sa şi doamna de
viaţă intim-profesională, Inginera,
cum i se mai spune în mediile atrofiate ale dizidenţei cadrilistice. Ce
scandal! S-au păruit mai peste tot, s-au ocărât de nu se poate, şi-au tras
câteva milioane de palme, şi-au franjurat chestiile astea mai sensibile, şi-au
spart ocarina, s-au tumefiat de l-au întrecut pe Bute, după meciul cu Froch, Doamne,
ce-a mai fost... Ce a urmat? Evident, 112, SMURD-ul, spitalizare, reconstrucţie
facială, chirurgie estetică şi motivarea: accident de muncă în folosul umanităţii.
Nu se
ştia care sunt profilul şi potenţialul
cu risc înalt de infracţionalitate al acestui
pungaş? Nu se ştia că este un
„mânar” ordinar, cum avea să mi-l
descrie un important lucrător al unui serviciu secret de dincoace de Ocean? Nu
ştiau serviciile noastre care este
întinderea tumorii maligne pe care acest nemernic a instituţionalizat-o în
sistem? Eh, cum să nu se ştie! Dar,
escrocul a jucat pe faţă slăbiciunile şi
neajungerile morale ale oportuniştilor, afaceriştilor şi jmegherilor care au
condus Ministerul, aceştia acceptând
„devotamantul” lichelei pentru a ţine sub control
„mişcările combinatorii” din politica de cadre, precum şi pentru a-şi lua
„partea” din onorariile încasate pentru
serviciile cadrilistice prestate.
Pentru că, vrem – nu vrem, precum alţii ca
el, acest borfaş nu a apărut pe loc
viran sau într-o îndepărtată rezervaţie
a biosferei. Nu, a apărut printre noi, l-am cunoscut, poate am fi avut curajul
să i ne opunem, dar sistemul, da sistemul, ne-a blocat puterea, atât cât era,
să ne opunem îmbolnăvirii sale cronice. Da, ştiau cu toţii, după cum şi
acum ştiu, dar faptul că ăştia care sunt acum la conducere
nu pun botul nici dacă le-ar picura cineva pe
gâtleje extract de furadan sau le-ar pompa uraniu îmbogăţit în centrele creierale ale
vorbirii şi echilibrului, îmi croiesc
speranţa că până la asfinţitul toamnei licheaua va fi trimisă la una din brutăriile celebre ale Trustului de Panificaţie „Hleba liberă”,
din municipiul Jilava.
Ar mai
fi multe de spus, chestii care mai de care mai grave, mai periculoase, mai
nocive, dar nu prea
vreau să îmi mai amintesc despre
treburile astea, că, cine mai ştie, mă pierd cu firea şi încep să gavaresc nasol rău de tot despre
această lichea... Şi ar fi păcat să stric totul, acum la spartul
târgului, nu?
Pentru
conformitate,
Costinel Petrache
[1] Vă asigur că-i din DEX, dar îmi scapă momentan
pagina. Oricum, vom îmbogăţi semnificativ semantica noţiunii.
