De aproape opt ani de
zile, monopolizată în interes personal de către preşedintele Băsescu, politica
externă a României a ajuns o zonă calamitată. Motivaţia acestui eşec este
faptul că însăşi sursele de inspiraţie a acestei politici – strategiile
unilateraliste şi antieuropene ale fostei administraţii americane George Bush
jr. în regiunea Mării Negre – au cunoscut o înfrângere usturătoare. La vremea
respectivă, Băsescu a plagiat fără scrupule litera şi spiritul unor texte politice
de la Washingtonul oficial, dar şi comportamentul arogant, agresiv al
neoconservatorilor faţă de Europa toată, de la Atlantic la Urali. Aşa după cum,
în urmă cu 6-7 ani, minţi lucide afirmau că Irakul a fost Stalingradul lui
Bush, astăzi se poate spune că Marea Neagră a fost Stalingradul lui Băsescu.
Plagierea
şi promovarea, de către Traian Băsescu, a fostelor politici neoconservatoare
ale administraţiei Bush jr. în regiunea Mării Negre, au adus României daune politice,
economice, de imagine internaţională şi morale considerabile, şi s-au produs
astfel:
la 9 martie 2005, liderul neoconservator Bruce Jackson a susţinut
declaraţia politică „Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre” (document
clasificat, necunoscut publicului), în faţa Comitetului de relaţii externe a
Senatului SUA, Subcomitetul pentru afaceri europene. În esenţă, Jackson a cerut
Congresului patru lucruri: (1) să iniţieze măsuri revizioniste pentru
anularea Convenţiei de la Montreux (1936) privind accesul în Marea Neagră, care
prevede limitarea şi interzicerea prezenţei militare în Marea Neagră a unui
stat neriveran, cu alte cuvinte să se impună Rusiei şi Turciei să accepte
staţionarea, patrularea şi dreptul de intervenţie în Marea Neagră a Flotei a
6-a americane, din Mediterana; (2)
să adopte o politică de confruntare deschisă cu Rusia, punct de vedere susţinut
de Jackson cu o serie de atacuri de o violenţă extremă la adresa
acesteia, cum ar fi: „activităţile
criminale ale Moscovei” în zona Mării Negre, „neoimperialismul rusesc”, „Rusia
reacţionară”, „să înfruntăm Rusia, comportamentul ei este inacceptabil”, „NATO
şi OSCE trebuie să acţioneze pe toate litoralele Mării Negre”, „Rusia, putere
străină în arealul Mării Negre” (?!); (3) în cuvinte aspre, s-a cerut şi
pedepsirea Turciei, ca necooperantă în deschiderea Strâmtorilor, ca o ţară “de
un anti-americanism strident”, “plecată pe o cale greşită”, “cu tendinţe
politice negative”, şi (4) Senatul să susţină administraţia Bush în competiţia
cu Uniunea Europeană în zona Mării Negre (au existat, la vremea respectivă, patru
proiecte regionale privind zona Mării Negre, ceh, polonez, german şi francez),
întrucât europenii vor ca ţările de la Marea Neagră să urmeze modelul de
democraţie al Europei, „într-un
sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate comună”, şi nu
modelul american;
la
10 martie 2005, deci după numai o zi, aflat în vizită la Washington, într-un
discurs la Council on Foreign Relations Băsescu a lansat iniţiativa sa politică
„personală”, cu titlul: „Marea
Neagră – promovarea libertaţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale”.
Dar, textul discursului a fost un plagiat ordinar, în spirit, literă şi
intenţii politice, al intervenţiei din ziua precedentă a lui Bruce Jackson în
Senatul american. Aşa-zisa „iniţiativă” lansată de Băsescu la 10 martie 2005,
tot comportamentul şi toate deciziile sale ulterioare în materie de politică
externă s-au dovedit a fi nimic altceva, decât copierea ad-literam şi aplicarea
practică a textului menţionat al lui Bruce Jackson, astfel: (1) întocmai ca şi Bruce Jackson,
revizionistul de ocazie Băsescu a cerut „internaţionalizarea Mării Negre”, ca
Marea Neagră să devină „o a doua Mare Mediterană”. Adică a cerut un regim de
liberă circulaţie, staţionare şi intervenţie pentru Flota a 6-a în Marea
Neagră, adică ... anularea Convenţiei de la Montreux!; (2) evident, în discursul-program rostit la
Council on Foreign Relations Băsescu nu a folosit cuvintele dure ale lui Jackson,
nu a atacat sau obrăznicit Rusia. Apoi însă, în toţi cei şase-şapte ani care au
urmat, plagiatul a fost mai mult decât evident, „elevul” şi-a depăşit cu mult
„profesorul” (Putin „cârpă KGB-istă”, „aş merge în Rusia cu puşca în mână” etc.
etc.), vara trecută a fost nevoie de ieşirea publică energică a ambasadorului
Gitenstein, pentru a tempera şi rectifica declaraţiile agresive, imbecile ale
preşedintelui faţă de foştii Aliaţi din Al Doilea Război Mondial; (3) fără să critice Turcia în
discursul-program de „internaţionalizare” a Mării Negre, prin tot ceea ce a
făcut ulterior – o atitudine regională
necooperantă, respingerea unor propuneri privind cooperarea economică în zonă,
a proiectelor privind tranzitarea gazelor naturale ruseşti şi din zona Mării
Caspice prin cele două ţări etc. – Băsescu a respectat întru totul poziţia
administraţiei Bush faţă de această ţară, politica sa regională a dus la
pierderea unor oportunităţi economice considerabile, şi (4) de peste şapte ani,
preşedintele a respins orice încercare a vreunui partener european de a
discuta, negocia şi implementa strategii de cooperare intraeuropeană în arealul
Mării Negre, un alt plagiat „copy-paste” al preşedintelui, din textul lui
Jackson, de la 9 martie 2005.
De
la plagiatul politic al lui Băsescu, din martie 2005, au trecut mai bine de
şapte ani. Şapte ani în care America a scăpat fericită de Bush, de
neoconservatori, de politicile lor aberante şi se aşteaptă să aşeze relaţiile
sale cu europenii, cu Rusia şi cu Turcia, pe baze normale, cooperante. Şapte
ani în care Rusia a rămas putere riverană la Marea Neagră, mare putere, şi se
aşteaptă să reseteze într-o configuraţie win – win relaţiile cu America. Şapte
ani în care Turcia a devenit o putere respectată la Marea Neagră şi un jucător
apreciat în lumea islamică şi în conflictul din Orientul Mijlociu. Şapte ani în
care Rusia şi Turcia, au făcut paşi uriaşi una către cealaltă, aşa cum nu s-a
întâmplat niciodată de peste 500 de ani.
Şapte
ani, la trecerea cărora constatăm că Traian Băsescu este ultima relicvă rămasă
în Europa şi, probabil, în întreaga lume, din vremurile întunecate ale fostei
administraţii Bush jr. Un plagiator neruşinat şi fără Dumnezeu, care se zbate,
încă, să prindă un avion şi să mai ajungă la o destinaţie. Pentru a murdări
Europa şi Marea Neagră cu seminţele şi mai negre ale discordiei, moştenite la 9
martie 2005 de la Bruce Jackson...
Băsescu
trebuie oprit să mai urce pe avioane. Şi să plagieze, să plagieze mai grav
decât toţi plagiatorii mai mici sau mai mari din România la un loc. Trebuie
oprit cu orice preţ. ACUM. Aceasta este lecţia serii târzii de 20 iunie, când
mi-am văzut un prieten din tinereţe, zbătându-se între onoare şi dezonoare.
Între viaţă şi moarte. Întins pe o targă.
Radu Toma
„Viitorul democraţiei în
regiunea Mării Negre”
(declaraţia lui Bruce Pitcairn Jackson
în
faţa Comitetului de relaţii externe a Senatului,
Subcomitetul
pentru afaceri europene)
9
martie 2005
Domnule
preşedinte, domnilor membri ai subcomitetului, vă mulţumesc pentru
oportunitatea de a vorbi despre starea democraţiei din regiunea Mării Negre, precum şi despre posibilităţile pe care marile transformări democratice din această
regiune le oferă politicii SUA. Aş dori să
încep prin a vă prezenta
trei probleme majore:
(1)
Ce reprezintă regiunea Mării Negre şi din ce
cauză evenimentele din această zonă ar
trebui să se afle în atenţia acestui
subcomitet, precum şi a factorilor de decizie politică din SUA?
(2)
În ce stadiu al evoluţiei transformărilor democratice
se află statele din regiunea Mării Negre şi care sînt factorii care întîrzie evoluţia societăţii civile libere şi prospere în
aceste state?
(3)
Cunoscută fiind importanţa strategică a regiunii,
precum şi faptul că libertatea popoarelor care afirmă, că împărtăşesc valorile
noastre este ameninţată, care ar trebui să fie politica Statelor Unite faţă de
noile democraţii din regiunea Mării Negre?
Din
punct de vedere istoric, Marea Neagră s-a aflat
la confluenţa imperiilor rusesc,
otoman şi persan şi a reprezentat scena centrală a “Marelui Joc”
desfăşurat în jurul ei, de-a lungul
întregului secol 19. Graniţele regiunii Mării Negre, stabilite în disputa
dintre marile puteri europene, în vremea Războiului Crimeei şi în primul
război mondial, sînt vizibile şi astăzi.
Geopolitica regiunii rămîne puternic influenţată de caracterul intern şi de
aspiraţiile politice externe ale puterilor regionale mai mari, am numit Rusia
şi Turcia. Ţările mai puţin puternice, Ucraina, România şi Bulgaria,
continuă să aspire la securitate şi
stabilitate în cadrul cooperării regionale
şi,
îndeosebi prin crearea unor relaţii mai strînse cu instituţiile europene. Statele riverane mai
mici, Moldova, Georgia, Azerbaijan şi Armenia urmăresc cu teamă acţiunile puterilor regionale, invidiază
puterile mijlocii, mai cosmopolite şi mai europenizate şi sîngerează la orice
trepidaţie a plăcii tectonice pe care se află fostele puteri imperiale.
În
prezent, aceeaşi factori care au făcut din regiunea Mării Negre o “gaură
neagră” în istoria Europei, ne arată, că regiunea reprezintă un interes
strategic real pentru Europa şi pentru Statele Unite. Trebuie făcute 6
observaţii majore, astfel:
1.
De secole, regiunea Mării Negre a fost punctul de
intrare într-un Orient Mijlociu mai larg. Frontierele democraţiilor din regiune
ating Siria, Irakul, Iranul şi ţărmurile Mării Caspice. Astfel, la 1 martie 2003, Statele Unite au
făcut o constatare deloc plăcută şi au priceput, că fără cooperarea cu statele
din regiunea Mării Negre, cum ar fi Turcia, nu pot să acceseze cu uşurinţă zonele nordice ale Orientului Mijlociu
lărgit. Fiecare putere europeană din secolul 19 a înţeles, că acea putere care controla regiunea Mării Negre, putea să controleze şi cele mai importante
zone din Orientul Mijlociu. Dacă dorim să reuşim în eforturile noastre de democratizare a Orientului Mijlociu, va
trebui, simultan, să creăm şi o regiune
a Mării Negre sigură, prosperă şi democrată;
2.
De la Marea Neagră a început “drumul mătăsii”, al
comerţului cu Asia. În timp ce mătasea şi mirodeniile
au pierdut mult din căutarea ce o aveau pe vremea lui Marco Polo, rezervele de
energie ale Asiei Centrale devin din ce în ce mai importante pentru aliaţii
noştri europeni şi pentru stabilitatea preţului mondial al petrolului. Astăzi,
statele membre ale Uniunii Europene importă aproximativ 50% din necesarul lor
de energie; în 2020, importurile lor de
energie se vor ridica la 70% din consum. Această cantitate sporită va fi
trimisă Europei prin zona Mării Negre, cum ar fi conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceihan;
3.
Regiunea Mării Negre devine rapid o parte a Europei.
Cu excepţia Croaţiei, toate ţările care aspiră să devină membre UE, sînt din
zona Mării Negre. Se aşteaptă ca România
şi Bulgaria să
devină membre ale UE în
2007, iar Turcia cîndva în
preajma
anului 2014. Ţărmurile vestice şi sudice ale Mării Negre sînt, de
asemenea, graniţe ale NATO şi, în
curînd, ale Uniunii Europene. Aceste elemente
au impresionat atît de mult pe şefii de stat ai ţărilor membre NATO,
încît, la summitul de la Istanbul, din iulie 2004, Comunicatul Comun al NATO a
recunoscut că regiunea Mării Negre este o parte esenţială a sistemului de
securitate euro-atlantică;
4.
Cu toate acestea, nu
numai interesele Statelor Unite ne implică în regiunea Mării Negre, dar
şi valorile noastre politice. Atît revoluţia trandafirie din Georgia, cît şi
revoluţia portocalie din Ucraina au izbucnit
în ţări aflate pe ţărmurile nordice şi estice ale Mării Negre.
Posibilităţile create prin aceste
revoluţii democratice nu numai că au
reprezentat, pentru preşedintele Bush, surse de inspiraţie pentru discursul la
inaugurarea celui de al doilea mandat, precum şi pentru cuvîntarea sa recentă,
de la Bratislava, dar au schimbat şi
structura politicii la Minsk şi Chişinău şi pînă
la Alma Aty, Bişkek şi Beirut. Fără îndoială, cele mai mari şi mai dramatice schimbări
democratice se produc, în prezent, în aceste părţi ale spaţiului euro-atlantic;
5.
Din păcate, nu numai speranţele, dar şi temerile
noastre ne fac să ne îndreptăm atenţia
asupra acestei regiuni. Cele mai tăioase
şi mai periculoase fragmente din fosta Uniune Sovietică sînt dispersate, sub forma unui arc, pe ţărmul nordic ale
Mării Negre. O centură de conflicte îngheţate porneşte din Transnistria, în
Moldova estică şi ajunge, prin Abhazia şi Oseţia de Sud, în Georgia şi,
apoi, pînă la înălţimile muntoase din Nagorno – Karabah, la
graniţa dintre Armenia şi Azerbaijan. În fiecare dintre aceste conflicte
îngheţate, create în cursul războaielor civile de pe vremea cînd imperiul
sovietic era pe moarte, s-au purtat lupte brutale şi epurări etnice, iar ele
pot izbucni din nou, în orice clipă. În Transnistria, Abhazia şi Oseţia de Sud,
criminalitatea transnaţională a găsit un teren propice şi a stabilit o bază
pentru traficul de arme, droguri, femei şi copii. Aceste activităţi criminale
destabilizează guvernele ţărilor
din regiune, ameninţă
Europa
cu traficul ilegal şi, în ultimă instanţă, reprezintă un pericol pentru Statele
Unite, avînd în vedere faptul că organizatorii acestor activităţi au
posibilitatea şi intenţia de a vinde arme şi tehnologii duşmanilor noştri;
6.
În sfîrşit, manifestarea cea mai negativă a
obiectivelor urmărite de politica externă a Rusiei poate fi observată în partea
nordică a zonei Mării Negre. Întrucît subcomitetul mi-a oferit anterior ocazia
să prezint aspectele neoimperialismului rusesc în zonele pe care Kremlinul la
consideră ca vecinătatea imediată a Rusiei, nu
voi mai repeta acele argumente.
Este suficient să spun că, fie că avem intenţia de a proteja noile democraţii
împotriva interferenţelor şi constrîngerilor externe, fie că pur şi simplu
sîntem preocupaţi de distrugerile pe care politica rusă le provoacă propriului
popor, sîntem forţaţi să ne concentrăm atenţia asupra acestei regiuni.
Pe
scurt, democraţiile din zona Mării Negre se află pe muchia de cuţit a istoriei,
care separă politica imperialistă din secolul 19, de
modernitatea europeană actuală. Forţele reacţionare din regiune (separatismul,
aspiraţiile istorice ale Rusiei şi interesele criminale) preferă o revenire la
acel sistem de echilibru al forţelor, în care cei puternici dominau sferele de
interes, iar cei slabi erau slugile autocraţilor, sau ale cleptocraţilor. Pe de
altă parte, reformatorii democraţi, care se consideră descendenţii direcţi ai conducătorilor
“Solidarităţii” şi ai “Cartei celor 77”, care au eliberat Europa Centrală şi de Est în 1989, aspiră şi
ei să vadă, ca noile lor democraţii să urmeze traiectoria Poloniei şi a Republicii
Cehe, într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate
comună. Pentru Statele Unite şi Europa, o problemă cu consecinţe majore este
următoarea: care dintre aceste forţe va reuşi să definească un sistem modern al
Mării Negre? Pentru că o revenire la politica
trecutului ar putea să diminueze capacitatea noastră de a produce schimbarea democratică în Orientul Mijlciu lărgit şi, de asemenea, să aducă daune securităţii
energetice a Europei. Iar dacă noile democraţii vor eşua în încercarea
lor, de a face ca regiunea Mării Negre
să
devină o parte
a sistemului euro-atlantic, viaţa unui sfert de miliard de cetăţeni europeni va
fi mai dificilă, mai dură şi, în mod inevitabil, mai scurtă.
II
Permiteţi-mi
să trec de la o expunere generală privind arealul Mării Negre şi la
prezentarea, pe scurt, a situaţiei democraţiei în statele din zonă, astfel
fiind cumva mai lesne să descifrăm care sînt posibilităţile majore, precum şi
factorii care încetinesc reforma şi integrarea politică.
Fără
îndoială, România şi Bulgaria
reprezintă cazurile de succes din Europa de sud-est şi de la Marea Neagră.
Ambele au fost invitate să se alăture NATO în 2002, unde fac o figură frumoasă
şi contribue la misiunile de pace din
Afganistan şi Irak. Aşa cum am spus, ambele speră să adere la Uniunea Europeană
la 1 ianuarie 2007, devenind lideri în regiunea lor, pe drumul către circuitul
instituţional al Europei. Cei doi
factori care încetinesc dezvoltarea politică şi economică a României
şi Bulgariei sînt corupţia guvernamentală adînc înrădăcinată şi un sistemul legislativ slab şi
adeseori compromis. Chiar şi în acest
caz există, însă, lucruri pozitive. În cursul recentelor alegeri
prezidenţiale din România, problema
corupţiei a dominat, pentru prima dată, campania electorală şi l-a propulsat pe reformatorul
Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al statului. Guvernul său a lansat o ofensivă pe scară largă împotriva corupţiei din guvern şi din lumea
afacerilor. Deşi timpul s-a scurs demult, alegerile viitoare din Bulgaria pot să
ofere o ocazie similară de accelerare a reformei. În mod cert, România şi Bulgaria sînt
două democraţii ale căror perspective pe termen lung par extrem de
promiţătoare.
Cu
totul întîmplător, preşedintele Băsescu soseşte astăzi la Washington pentru a se întîlni, mîine, cu preşedintele Bush şi cu membri ai
Senatului. Preşedintele Băsescu este unul dintre cei mai elocvenţi susţinători
unei strategii ample, privind regiunea Mării Negre, care are în vedere
progresul prosperităţii şi întărirea democraţiei în întreaga zonă. Scopul său
nu este altul, decît acela de
a face, ca Marea
Neagră să
devină “o a
doua Mare Mediterană” sub aspectul securităţii comune, a cooperării politice şi comerciale.
La
17 decembrie 2004, Turcia a finalizat o etapă istorică fundamentală, cînd
Uniunea Europeană a fost, în sfîrşit, de acord ca această ţară
să înceapă negocierile de aderare. În ciuda acestei confirmări a destinului
european al Turciei, există semnale
serioase, că situaţia dramatică, legată de identitatea naţională şi geopolitică
a acestei ţări, este departe de a se fi rezolvat şi că Turcia ar putea intra într-o etapă dificilă şi
problematică. În iunie 2004, pentru a menţine o formă oarecare de hegemonie
regională, Turcia a avut un rol principal în blocarea operaţiunii “Active Endeavor”, de monitorizare
de către NATO a Mării Negre. Pe plan
intern, Partidul PK,
aflat la putere, pare să fi abordat o cale şi mai greşită, caracterizată de
antiamericanism strident, de anti-europenism cultural şi de o xenofobie
renăscută. Imaginile prezentate ieri de către BBC, din timpul unei
demonstraţii, în care femei tinere protestau în mod paşnic pentru drepturi
politice şi erau bătute cu bestialitate de poliţie, reprezintă cel mai recent
eveniment din evoluţia negativă a situaţiei.
În
ce priveşte politica externă, în perioada mandatului primului ministru Erdogan,
Turcia a rupt în mod discret relaţiile strategice cu Israelul, a refuzat să
negocieze cu Armenia deschiderea graniţei lor comune (obstrucţionînd, astfel,
negocierile asupra provinciei Nagorno-Karabach) şi a cerut Statelor Unite să
impună un tratament draconic populaţiei kurde din Irak. În termeni diplomatici,
Turcia a devenit “necooperantă”.
Probabil
că cele mai îngrijorătoare semnale sînt informaţiile referitoare la discuţiile
dintre Turcia şi Rusia privind o politică coordonată în regiunea Mării Negre,
discuţii care vor fi, fără îndoială, purtate
pe socoteala democraţiilor mai mici, pro-europene. Motivaţia
comportamentului negativ al Turciei este
un caz clasic de insecuritate resimţită
de o mare putere, precum şi teama că Turcia
îşi va pierde identitatea distinctă în incertitudinea economică şi
demografică a Europei moderne. Sperăm ca tendinţa negativă din politica Turciei
să fie legată de evenimentele din Orientul Mijlociu şi de
problemele şi contradicţiile
întîmpinate de către
un guvern
islamic
secular în cursul integrării europene, mai degrabă decît ca o reacţie faţă de înflorirea democraţiei în statele din jurul Mării Negre. Fără îndoială,
că Turcia a intrat într-o perioadă periculoasă atît pentru sine cît şi pentru
relaţiile sale cu SUA, care impune să fie analizată cu o atenţie deosebită.
Ucraina
este, poate, cea mai bine cunoscută şi cea mai inspiratoare democraţie din regiunea Mării Negre. Triumful
lui Victor Iuşcenko şi al poporului ucrainean este, fără îndoială, evenimentul
cel mai semnificativ în dezvoltarea
democraţiei în Europa, de la căderea Zidului Berlinului încoace.
Preşedintele Iuşcenko şi primul
ministru Iulia Timoşenko au de rezolvat
o problemă de o importanţă copleşitoare. În primul şi primul rînd, ei trebuie să menţină unitatea unei
naţiuni, în condiţiile în care trebuie
să realizeze reformele necesare, pentru ca Ucraina să devină o democraţie europeană.
Anul
cel mai periculos pentru o nouă democraţie este primul an, iar pentru
Ucraina perioada critică a început deja şi va dura pînă la alegerile parlamentare din
martie 2006. În această perioadă
definitorie, de 12 luni, Victor Iuşcenko va trebui să rezolve problemele create
de conducerea criminală din perioada
Kucima, să definească şi să negocieze
regulile jocului pentru comunitatea de afaceri şi să facă progrese
semnificative atît în ce priveşte “Planul de Acţiune” stabilit în programul
“Politica de bună vecinătate”, al Uniunii Europene, cît şi să intensifice
dialogul cu NATO. Fiecare dintre aceste
sarcini este extrem de dificilă, dar noul guvern trebuie să le rezolve întîi pe
acestea, precum şi multe altele, şi trebuie să o facă în aşa fel, încît să
convingă populaţiile din Kiev, Lviv şi Doneţk că vor avea un viitor comun
într-o Ucraină unită, cu vederi pro-occidentale. Sarcinile cele mai dificile
vor fi stabilirea unor practici
transparente de derulare a afacerilor, precum şi eliminarea “economiei
cenuşii”, fără a se recurge la naţionalizări pe scară largă, ceeea ce ar
distruge încrederea investitorilor străini şi ar inflama în mod periculos resentimentele
existente în diverse regiuni.
Alt pericol pentru democraţia ucraineană este
ostilitatea Moscovei faţă de democraţiile
europene din spaţiul
ex-sovietic, precum şi
teama că reformele
democrate
încurajează clanurile criminale,
care au
dominat pînă acum
“economia cenuşie” a Ucrainei.
Este trist, dar necesar, faptul că stabilitatea şi securitatea oferite de calitatea
de membru al Uniunii Europene şi al NATO se află dincolo de orizontul imediat,
la o distanţă de cîtiva ani. Statele Unite şi aliaţii noştri europeni trebuie
să apeleze la toată forţa lor diplomatică şi economică, pentru a fi preveni ca Rusia, sau grupări
criminale încurajate de Rusia, să submineze guvernul Iuşcenko. Trebuie să
sprijinim poporul ucrainean în eforturile sale istorice.
Revoluţia
democratică din Georgia este ceva mai puţin cunoscută, decît cea din Ucraina,
dar a ieşit învingătoare în condiţii şi mai vitrege. Georgia, sub conducerea
preşedintelui Mişa Şaakaşvili, a finalizat în mod strălucit primul an de
reformă, în decursul căruia provincia Adjaria, anterior dezmembrată, se află
din nou sub jurisdicţia guvernului constituţional de la Tbilisi. După toate
semnalele existente, ca de exemplu, acceptarea ei în programul “Millenium Challenge Account”, Georgia îşi îndeplineşte toate angajamentele privind
reforma economică, precum şi transformarea democratică a societăţii şi a
guvernului. Totuşi, ca şi Ucraina, Georgia a întîmpinat o serie neîntreruptă de obstrucţii serioase
din partea Rusiei. Guvernul rus a refuzat să
se conformeze obligaţiilor tratatului internaţional privind retragerea trupelor sale din fostele baze sovietice de
pe teritoriul Georgiei şi a sprijinit
masiv forţele separatiste din Abhazia secesionistă. La sfîrşitul anului trecut,
Rusia a blocat misiunea de pace a OSCE
din Oseţia de Sud, cu scopul de a
continua activitatea ilegală de transportare a armelor şi a explozivilor, prin Tunelul Roki,
destinate grupărilor paramilitare din
Oseţia de Sud. Iar la summitul OSCE
din decembrie, de la Sofia, Rusia
a forţat OSCE să înceteze operaţiunea de monitorizare a frontierei nordice a
Georgiei cu Inguşeţia, Daghestan şi Cecenia. Acţiunile Rusiei s-ar putea să reprezinte
cîntecul de lebădă al OSCE; trebuie să fim siguri că aceste acţiuni nu vor avea acelaşi efect
şi în cazul Georgiei democratice.
În
ciuda încercărilor Rusiei de a destabiliza guvernul Saakaşvili, democraţia georgiană continuă
să se maturizeze
şi a fost
destul de puternică,
ca să
depăşească
momentul decesului tragic al primului ministru Zunab Zhvania, un artizan
al revoluţiei trandafirii. Dacă
democraţiile ar putea fi comparate cu echipele sportive, Georgia ar fi echipa olimpică de
hochei a SUA, din 1980. Ca şi echipa olimpică americană de la Lake Placid, deşi
pleacă cu şansa a doua, Georgia este pe
cale să cîştige. Mi se pare că Georgia are o calitate esenţială, anume acea
perseverenţă erozivă, care a animat
mişcările democratice din Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi din Ţările
Baltice împotriva monolitului sovietic: georgienii sînt mai preocupaţi şi mai
dornici să lupte pentru democraţie, decît sînt forţele reacţionare dornice să
reinstaureze autocraţia şi un regim
criminal, nelegitim.
În
contrast cu celelalte ţări, statele mai mici din regiunea Mării
Negre, Moldova, Azerbaijan şi Armenia păstrează mai multe din
caracteristicile autocraţiilor post-sovietice, decît democraţiile europene nou
apărute. Pînă acum, într-o măsură mai mare sau mai mică, recentele alegeri nu
au întrunit standardele europene. Partidele de opoziţie sînt hărţuite, iar candidaţii opoziţiei sînt
ameninţaţi, aducîndu-li-se acuzaţii
penale, sau, pur şi simplu, sînt
întemniţaţi. Atît societatea civilă, cît şi presa liberă se află sub
constrîngeri dure, aşa cum puteţi constata în cazul recentei asasinări a unui
editor al unui ziar al opoziţiei, la Baku.
În cea mai mare parte, factorii majori
care încetinesc dezvoltarea democratică a Moldovei, Azerbaijanului şi a
Armeniei sînt persistenţa “conflictelor îngheţate” pe teritoriile lor, precum
şi efectul negativ pe care aceste conflicte le are asupra dezvoltării lor economice şi a
politicii interne. Disputa nedecisă dintre guvernul Moldovei şi clanul Smirnov,
din Transnistria, a făcut ca
activităţile criminale şi corupţia să prolifereze în întreaga Moldovă şi a servit preşedintelui
Voronin drept scuză pentru limitarea
libertăţilor politice, atît ale
cetăţenilor moldoveni, cît şi ale presei. În acelaşi fel, impasul din Nagorno
Karabah a servit la menţinerea
elementelor extremiste atît în viaţa politica azeră, cît şi în cea a
Armeniei şi a reuşit să izoleze ambele
ţări, astfel încît acestea nu pot conlucra cu vecinii lor de la Marea Neagră şi
cu instituţiile euro-atlantice.
Această
scurtă trecere în revistă a
democraţiilor mature, nou-născute, sau în stadiu de gestaţie din
regiunea Mării Negre,
scoate în evidenţă
un anumit tip de
democraţii,
prinse şi zdruncinate, pe de o parte, între dorinţa popoarelor lor de a avea un
viitor european şi toate libertăţile
economice şi politice
oferite de un asemenea viitor şi, pe de altă parte, constrîngerile unui
trecut brutal. Pe scurt, aceasta este o regiune a Europei în care viitorul
democraţiei este încă riscant.
III
Dacă afirmaţiile mele sunt
corecte, atunci când susţin că arealul Mării Negre este o zonă cu un potenţial democratic enorm, dar unde
democraţia se confruntă cu riscuri, politica Statelor Unite trebuie să fie una
de sprijinire a noilor democraţii, de
descurajare, sau de respingere a puterilor străine, care vor să intervină în
evoluţia lor, şi aceea de a le asigura, că instituţiile euro-atlantice către
care privesc, le sunt deschise. Am de făcut şase recomandări acestui
subcomitet, privind politica SUA, în general:
1. Să
accelerăm evoluţia principalelor
democraţii din regiune. Perspectivele pentru democraţie în regiunea Mării
Negre vor creşte substanţial prin
integrarea oficială a României şi Bulgariei în Uniunea Europeană. Integrarea
lor trebuie să rămînă, în continuare, la data de 1 ianuarie 2007, pentru a
asigura şi alte state din regiune, că posibilitatea de integrare europeană este
reală şi că reformele dureroase îşi au
recompensele lor: securitate şi prosperitate. Statele Unite pot sprijini
România şi Bulgaria
în realizarea acestui obiectiv, prin “exercitarea de presiuni” asupra lor,
pentru realizarea reformei în justiţie şi pentru respectarea unor standarde
stricte în comportamentul oficial. Departamentul Apărării al SUA ar trebui să ia decizia, deja
întîrziată, de a repoziţiona bazele SUA
din Europa în locaţiile oferite de guvernul român, în vecinătatea oraşului Constanţa. Nimic nu ar
ilustra mai clar, că Statele Unite împărtăşesc punctul de vedere al Uniunii
Europene, decît faptul că securitatea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre
este esenţială securităţii euro-atlantice;
2. Să reformăm şi să adaptăm instituţiile noastre, pentru a
le face funcţionale în regiunea Mării Negre. Instituţiile existente, cum ar fi
NATO şi OSCE, trebuie să fie adaptate, ca să poată
acţiona în serviciul democraţiei, pe toate litoralele Mării
Negre.
- 11 -
Trebuie să
revizuim decizia de a se bloca extinderea operaţiunii “Active
Endeavor” în Marea Neagră şi este necesar să punem capăt arhaicei Convenţii de
la Montreaux, care este adeseori
invocată, ca o
justificare pentru a
interzice misiunile de supraveghere ale NATO de a trece prin
Bosfor. De asemenea, trebuie să cerem
OSCE să-şi îndeplinească responsabilităţile privind menţinerea păcii şi
monitorizarea întregii regiuni. Chiar dacă
acţiunile noastre în ceea ce priveşte NATO şi OSCE vor avea succes,
regiunea Mării Negre va rămîne o zonă în
care lipsesc instituţiile necesare. Iniţiativele regionale, cum ar fi confuza
GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaijan
şi Moldova),
sau muribundul “For de Cooperare Economică a Mării Negre” nu acoperă aceste goluri. Prin urmare, trebuie
să conclucrăm cu liderii regionali, cum ar fi preşedintele român Traian
Băsescu, cu preşedintele Georgiei, Saakaşvili şi cu preşedintele Ucrainei,
Iuşcenko, în vederea creerii de structuri noi pentru o strategie a Mării Negre;
3. Să înfruntăm atît Rusia, cît
şi Turcia. Este imposibil să realizăm ceva palpabil în regiunea Mării
Negre, fără voinţa de a înfrunta Rusia, atît
timp cît comportarea acesteia
este de neacceptat. Dar trebuie, de
asemenea, să comunicăm şi Turciei, fără menajamente, că ne aşteptăm, ca
prietenii şi aliaţii noştri să sprijine celelalte state democrate şi să
acţioneze pentru rezolvarea paşnică a conflictelor din regiune. Numai pentru
simplul fapt, că oficialii ruşi s-au supărat, cînd am
spus că otrava folosită împotriva
lui Iuşcenko şi explozivul utilizat în
maşina-capcană din Gori, Georgia, provin
din Rusia, nu înseamnă că trebuie să ignorăm această comportare. Numai pentru simplul fapt că oficialii turci
au fost indignaţi, atunci cînd am menţionat genocidul săvîrşit de autorităţile
otomane împotriva civililor armeni, în primii ani ai secolului trecut, nu înseamnă că, admiţînd realitatea istorică,
aceasta nu ar trebui să fie adusă în discuţie între aliaţi democraţi. Dacă vrem
să avem succes acolo unde democraţia este confruntată cu riscuri, trebuie să
clarificăm tot ceea ce vrem şi ceea ce facem;
4. Să se
stabilească priorităţile conflictelor îngheţate. Începînd cu conflictul din
Transnistria, negociatorii noştri trebuie
să-şi dubleze eforturile
de găsire a
unor
- 12 -
soluţii
creatoare. Revoluţia portocalie din Ucraina a deschis posibilitatea de a se
pune capăt activităţilor criminale din Transnistria, precum şi
conflictului secesionist cu guvernul constituţional de la Chişinău. Cu
toate acestea, pentru
ca negocierile să fie
finalizate
într-o manieră pozitivă, trebuie să
lărgim aşa-numitul “format” pentagonal,
prin includerea în negocieri a Uniunii Europene şi a României, ca parteneri
esenţiali şi constructivi. În Nagorno-Karabah trebuie să presăm Azerbaijanul şi
Armenia, ca să revină la
negocieri serioase şi să insistăm ca
aceste negocieri să reînceapă din punctul la care au ajuns la întîlnirea din
2001, de la Key West.
În sfîrşit, trebuie să arătăm că sîntem mult mai hotărîţi şi mai entuziaşti, atunci cînd părţile întreprind acţiuni semnificative pentru
realizarea păcii. Planul de
pace înţelept al preşedintelui Mişa
Saakaşvili pentru Oseţia de Sud a fost “salutat” printr-o tăcere desăvîrşită la Bruxelles şi Washington, ceea ce
este de-a dreptul uimitor. Aceasta este,
de asemenea, o atitudine lipsită de sensibilitate şi demonstrează o lipsă
totală de atenţie;
5. Să
armonizăm programele pentru sprijinirea democraţiei, ale SUA şi ale Uniunii
Europene. Atât programul american “Millenium Challenge Account”, cât şi
programul “Politica de bună vecinătate”,
al Uniunii Europene, au fost create
pentru a acorda asistenţă democraţiilor în formare, în eforturile lor de accelerare a dezvoltării economice şi de întărire a capacităţii instituţiilor democratice existente. Atât
Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană sunt active în zona Mării Negre, dar
încă nu există o coordonare oficială
între ele. Cele patru libertăţi: accesul liber la pieţe, mobilitatea forţei de
muncă, libertatea investiţiilor şi cea a călătoriilor, stipulate în programul
european, sunt în acord deplin cu ceea ce Statele Unite pot oferi în privinţa
securităţii şi a ajutoarelor de dezvoltare. Este, deci, esenţială o coordonare
mai strânsă. De asemenea, trebuie
să cerem unor ONG –uri finanţate de către Congres, cum ar
fi “National Endowment of Democracy”, IRI şi NDI să organizeze un spectru mai
larg de activităţi pentru sprijinirea democraţiei. Alegerile nu sunt singurele evenimente care
au importanţă în arealul Mării Negre. Întărirea societăţii civile, libertatea
presei şi întărirea opoziţiei parlamentare sunt, de asemenea, foarte
importante;
- 13 -
6. Să ne
concentrăm asupra Ucrainei. La bine şi la rău, extinderea şi
caracteristicile democraţiei în zona
Mării Negre vor fi definite, în mare măsură, de succesele şi eşecurile
schimbării democratice din Ucraina. Fără o Ucraină democratică, va fi greu
de realizat
pacea în Moldova,
iar democraţiile din sudul Caucazului vor fi izolate de Europa. Situaţia finală din Ucraina ar putea să fie
răspunsul la întrebarea care ne frământă încă din anul 1989: „Care este dimensiunea Europei?” Dacă revoluţia portocalie va izbîndi, iar instituţiile europene vor menţine o politică a
“uşilor deschise” faţă de candidatura Ucrainei, pentru a deveni membră a NATO
şi a Uniunii Europene, atunci putem să presupunem că toate democraţiile de la
Marea Neagră vor avea un loc în Europa şi, într-o bună zi, chiar şi Rusia.
Domnule
preşedinte, cred că ceea ce se întâmplă în regiunea Mării Negre poate fi
începutul etapei finale pentru înfăptuirea unei Europe întregite şi libere.
În cei cinci ani rămaşi din acest
deceniu, cred că transformările democratice, rapide, din Europa Centrală, Estică şi acum din sud-estul Europei, se vor
încheia, având drept rezultat o nouă şi mult mai mare comunitate a
democraţiilor euro-atlantice. Deşi
schimbările democratice sunt, în ultimă instanţă, responsabilitatea statelor
din regiunea Mării Negre, Statele Unite au un rol semnificativ, atât în
sprijinirea, cât şi în protejarea
acestor tinere democarţii. Cât de bine ne vom juca rolul, seva putea constata
în viaţa a zeci de milioane de oameni, iar aceasta se va reflecta în viitorul
Occidentului.
Vă mulţumesc, domnule preşedinte.
Comentarii la discursurile lui Bruce
Jackson şi Traian Băsescu
de la 9 şi 10 martie 2005, la
Washington, D.C.
În realitate, iniţiativa politico-diplomatică
„personală” anunţată de Traian Băsescu în Capitala SUA, în primăvara lui 2005, de
”internaţionalizare a Mării Negre” i-a aparţinut în întregime lui Bruce
Jackson, ideolog şi emisar al administraţiei neoconservatoare George Bush jr. Se
impun cîteva observaţii, astfel:
1. textul lui BJ a fost rostit la Washington, în faţa
Subcomitetului senatorial pentru afaceri europene, la 9 martie 2005. “Cu totul
întâmplător”, după cum îi minţea BJ pe senatori, Băsescu sosea în aceeaşi zi la
Washington. A
doua zi, la 10 martie, el prezenta la “Council on Foreign Relations”,
iniţiativa sa politică „personală”, cu titlul “Marea Neagră – promovarea
libertăţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale”. Era exact textul lui
BJ, dar fără atacuri dure contra Europei, Rusiei şi Turciei;
2. printr-o neglijenţă crasă, BJ îl
demască pe Băsescu, că acesta este, în fapt, executantul ofensivei
neoconservatoare antiruse în zona Mării Negre, citez: “Preşedintele Băsescu
este unul din cei mai elocvenţi susţinători ai unei strategii ample privind regiunea
Mării Negre etc.” Deci „susţinător”, nu iniţiator;
3. În audierea sa, BJ cere făţiş
Congresului să ia măsuri revizioniste pentru anularea Convenţiei de la Montreux
(1936) privind
regimul Mării Negre, care prevede
interzicerea prezenţei militare
în Marea Neagră a unui stat
neriveran, citez: “Trebuie să revizuim decizia de a se bloca extinderea
operaţiunii ‘Active Endevor’ în
Marea Neagră şi este necesar să punem
capăt arhaicei Convenţii
de la Montreux, care este
adeseori invocată ca o
justificare pentru a interzice misiunilor de supraveghere ale NATO să
treacă prin Bosfor”. Spus pe româneşte, Rusia şi Turcia nu acceptă ca Flota a
6-a să staţioneze şi să patruleze în Marea Neagră şi să intervină, unde
Washingtonul consideră că este cazul. Revizionistul de ocazie Băsescu cere
acelaşi lucru, anularea Convenţiei de la Montreux, dar o numeşte altfel decît BJ, anume “internaţionalizarea
Mării Negre”. Îl cităm iarăşi pe BJ, care îl demască a doua oară pe Băsescu: “Scopul său (al lui Băsescu,
n.n.) nu este altul, decât acela de a face ca Marea Neagră
să devină ‘o a doua Mare
Mediterană’ (citat din Băsescu, n.n.)
etc.”. “O a doua Mare Mediterană” înseamnă, în fapt, o
mare cu Flota a 6-a în ea. Pentru faptul că vrea să aducă portavioane americane
în faţa celei mai mari flote a Rusiei, la Sevastopol şi la 12 mile marine de
principalele instalaţii de transport de petrol şi gaz rusesc către lume, cum
îşi imaginează Băsescu, că va găsi vreodată iertare la Moscova? Mareşalul absolvent de Saint Cyr s-a oprit la
Nistru, iar căpitanul absolvent de marină comercială la Galaţi vrea la Taşkent! Şi-a pus Rusia în cap mai rău ca
Antonescu. Cum îşi imaginează că va putea, vreodată, să afle dialog şi înţelegere
la UE, când Spania, Grecia şi Italia au închis, de decenii, bazele Flotei a 6-a
de pe litoralul lor, iar Germania lichidează ultimele vestigii militare
americane de pe teritoriul ei?;
4. atacurile lui BJ contra Rusiei sunt
extrem de dure, troţkistul vorbeşte chiar de “activităţile criminale” ale
Moscovei. Se poate spune că alocuţiunea sa în Senatul SUA, fără a conţine cuvântul
“război”, este un îndemn la ceva dincolo de diplomaţie şi negocieri, îl cităm: “neoimperialismul rusesc în
vecinătatea imediată a Rusiei”; “distrugerile pe care
politica rusă le provoacă propriului popor”; “Rusia reacţionară”, “discuţiile
dintre Rusia şi Turcia se poartă pe seama
democraţiilor pro-europene”,
“ostilitatea Moscovei faţă de democraţiile europene”, “să prevenim, ca grupări
criminale încurajate de către Rusia să submineze guvernul Iuşcenko” (70% din
ucraineni vor să revină la Rusia, conform sondajului Institutului Internaţional
din Kiev, deci 70% din poporul ucrainean este o “grupare criminală”, conform
lui BJ);
“guvernul rus refuză să se conformeze obligaţiilor tratatelor internaţionale”, “Statele Unite trebuie să
respingă puterile străine care intervin în noile democraţii din arealul
Mării Negre”, “NATO şi OSCE
trebuie să acţioneze pe toate litoralele Mării Negre”, “să înfruntăm Rusia,
comportarea ei este inacceptabilă” etc. Derbedeul neoconservator numeşte Rusia
“putere străină” la Marea Neagră, mare pe ţărmul căreia, la Bizanţ, Olga, soţia
lui Igor, se creştina la 957, aceşti neoconservatori paranoici riscă să
declanşeze, iarăşi, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Spre a-şi camufla patronii, Băsescu
nu suflă niciun cuvânt împotriva Rusiei, dimpotrivă, în discursul lui de la 20
ianuarie a.c., la întâlnirea anuală cu membrii Corpului diplomatic acreditat la
Bucureşti, a preaslăvit-o în trei pasaje, s-a dat prietenul ei şi a invitat-o
la cooperare. Presimte, cu instinctul şmecherului vaporean, că are de-a face cu
barosanul cartierului;
5. în cuvinte aspre, BJ cere şi
pedepsirea Turciei, ca “necooperantă” în deschiderea Bosforului pentru Flota a
6-a, plecată pe o cale greşită, de “antiamericanism strident, antieuropenism şi
xenofobie”, cu “tendinţe politce negative”, “intrată într-o perioadă
periculoasă” şi cere Senatului SUA “să înfruntăm Turcia”. Băsescu, în “haine de
camuflaj”, în acelaşi discurs cu ambasadorii, se referă elogios şi la
importanţa Turciei în zona Mării Negre;
6. BJ declară fără ocolişuri că SUA
se află în competiţie şi cu Europa, în ce priveşte stabilirea influenţei în
zona Mării Negre, afirmînd că Cehia şi
Polonia (deci Germania şi Franţa din spatele lor), ar vrea ca ţările de la
Marea Neagră să urmeze modelul lor de democraţie europeană şi nu altul, că ar
vrea să le vadă “într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o
securitate comună”. Apoi, evident preocupat de faptul că America
neoconservatoare are în faţă un adversar redutabil, Europa occidentală, se întreabă: “Care
dintre aceste forţe va reuşi să
definească un sistem modern al Mării Negre?” Băsescu ştie că sponsorii lui,
neoconservatorii, cărora le datorează Cotroceniul, sunt pe ducă şi că urmează
să dispară de la Casa Albă în 2008. La fel ştie şi licheaua de BJ,
care, iată, de un an şi jumătate a
dispărut din România, fără să-i mai pese de Băsescu, după ce l-a băgat în
necazuri. Chinuit de aceeaşi întrebare de mai sus, ca şi BJ, Băsescu a plecat
la Viena, nu pentru că trebuia neapărat să se opereze acolo, ci pentru că a
priceput, că trebuie să dreagă busuiocul cu UE. Sau măcar să încerce să vadă
dacă stă cineva de vorbă cu el;
7.
în sfârşit, în textul prezentat Senatului, BJ repetă insistent, de trei ori, că
“România trebuie să intre în UE la 1 ianuarie 2007”. Departe de a cere un favor
pentru România, BJ a urmărit doar să
grăbească lucrurile, întrucât se
aştepta, ca, într-o zi nu foarte îndepărtată, UE să reacţioneze sever faţă de Băsescu. Şi
iată că acest lucru pare să se întâmple. Amânarea pentru la toamnă a deciziei
de aderare, nu este numai urmarea faptului că România nu este pregătită. Ea
este, în primul rând, consecinţa
faptului că România lui Băsescu este
aservită administraţiei neoconservatoare Bush şi că a iniţiat acţiuni dăunătoare geopoliticii şi echilibrului strategic
european. Este ceva care Barosso nu putea să o spună pe şleau la Bucureşti,
zilele trecute. Europa, care urăşte
milităria şi războiul, nu are nevoie de zăngănit de arme
şi portavioane nucleare
americane în apele ei. Băsescu a
luat-o în glumă când, anul trecut, Franţa, Germania şi apoi toată
Uniunea Europeană şi-au manifestat
nemulţumirea profundă faţă de axa
nou creată Bucureşti-Londra-Washington. Nu a înţeles avertismentul europenilor.
(New York, feb. 2006)
