Media a comentat pertinent cele întâmplate la 4 iulie pe Kiselleff, la reşedinţa ambasadorului american. Unde preşedintele şi prim-ministrul său au lipsit, iar gazda a făcut, se pare, un semn amical cu mâna către clădirea de vizavi, a PSD-ului. Întrebarea de pe toate buzele, în ziare şi la câteva televiziuni, a fost, în esenţă, aceeaşi: mai este Traian Băsescu, sau nu, “prietenul americanilor”? Miza din spatele ei este considerabilă şi, un eventual răspuns: da, „relaţia specială” dintre părţi a încetat, ar echivala cu începutul sfârşitului pentru un regim nepopular, detestat de vasta majoritate a românilor. Şi de concetăţenii lor europeni, comunitari, sau extracomunitari. În mai puţin de două săptămâni, bulgărele de zăpadă, azvârlit prosteşte de Băsescu la B1 TV, s-a transformat într-o avalanşă, gata să spulbere uluci şi acareturi din vale, vopsite în portocaliu. Ultimele din estul Europei...
„Relaţia specială” a lui Traian Băsescu cu Statele Unite nu a existat, de fapt, niciodată. Cei care au ieşit prin locante pe Wisconsin Avenue, în nord-vestul oraşului Washington şi au băut un ”soft”, sau o bere, cu cunoscuţi de la Departamentul de Stat, ori din alte părţi şi cunosc ceva culise ale politicii externe americane, ştiu că, la Casa Albă, o „special relationship” cu o ţară, sau cu un om, este o pasăre rară. Este considerată un privilegiu. De-a lungul anilor, au fost „speciale” numai relaţiile dintre SUA şi Anglia, dintre Roosevelt şi Churchill, Reagan şi Margaret Thatcher, Bush jr. şi Tony Blair, Obama şi Gordon Brown, sau David Cameron; cele dintre Truman şi Conrad Adeneauer al Germaniei şi De Gasperi al Italiei, imediat după război, dintre acelaşi Reagan şi Mihail Gorbaciov, Bush sr. şi Helmut Kohl, Elţîn şi Clinton, Lech Walesa şi Václav Havel şi preşedinţi americani de după 1990. Au fost bazate, după caz, pe afinităţi etnice şi istorice, pe convingeri politice apropiate, pe interese economice majore şi pe mult respect şi admiraţie reciprocă. Ligă mare, nimic din toate acestea în ce priveşte Băsescu.
Apoi, dacă „iarna nu-i ca vara”, nici acum trei ani nu-i ca vara asta. În 2008 Bush afirma că Băsescu este „prietenul” lui, personal. Corect. La acea vreme, politica agresivă, arogantă, a administraţiei neoconservatoare Bush faţă de Rusia, era servită pe măsură de un preşedinte român agresiv, arogant. Astăzi, Bush nu mai este, bătrânii Kissinger şi Brzezinski au fost ascultaţi, Washingtonul îşi resetează relaţiile cu Moscova pe o frecvenţă mai veche – echilibrul „terorii nucleare”. Echilibru care impune cuvinte şi gesturi măsurate cu grijă, şi respect reciproc. Sedus şi luat în curte acum şapte ani, să latre, Băsescu şi-a depăşit sarcinile de serviciu. A sărit să muşte. După atacul lui iraţional de la 22 iunie împotriva Regelui, ambasadorul Gitenstein l-a omagiat spontan pe Suveran, a omagiat, de fapt, coaliţia antinazistă sovieto – americană din Al Doilea Război Mondial şi pe aliaţii ei. A anunţat că, în noua reconfigurare, nucleară, de acum înainte relaţiile ruso-americane sunt monopolul părţilor. Fără „outsourcing”, adică fără servicii externalizate. Ce nu ştie, sau refuză să creadă, Traian Băsescu, este că America poate să facă greşeli mari, dar şi renunţă imediat la ele, atunci când pricepe. Că este locul „celor mai rele şi al celor mai bune” (Leonard Cohen). America a renunţat, după momente şi chiar ani de prietenie, la Fidel Castro, Augusto Pinochet, Şahul Iranului Reza Pahlavi, Manuel Noriega, Hosni Moubarak, sau Moammar Gaddafi. Bănuită că ar fi mânată în lume numai şi numai de interese, spre cinstea ei a abandonat lideri detestaţi de propriile lor popoare, atunci când a văzut că are de-a face cu constituţii democratice terfelite şi regimuri antidemocratice, cu corupţie instituţionalizată, procese trucate contra opoziţiei, cenzură, prizonieri politici, narcocraţii, crime contra demonstranţilor paşnici, fraude electorale şi justiţii manipulate.
La 4 iulie, Băsescu şi prim-ministrul său au fost persoane „non grata” în Kiselleff. Ambasadorul Gitenstein cunoaşte prea bine derapajul periculos în care a intrat România. Ţara unde preşedintele a ajuns ca buletinul de starea vremii, atunci când nu-ţi vine să laşi nici câinele pe stradă. Toată lumea vorbeşte supărată, şi nimeni nu face, deocamdată, nimic.
Radu Toma
