Ce sa vă spun..? Ce trebuie..? Sau ce vreau...?
Uneori, am impresia că lucrurile pe care le-am uitat, nici nu au fost.
De fapt cine uită, nu merită ... nu merită si atat.
Nu vreau sa transform, acum, totul intr-o mica dizertatie asupra uitarii.
Unii oameni uită, ca sa poata trai. Alții traiesc ca să uite, iar unii, chiar dacă vor, nu pot uita.
Au trecut ceva ani, de cand am lucrat in redacția “PRO PATRIA” ani, in care visele mărețe s-au amestecat cu zborurile frânte, amintindu-ne că viața nu e bună. Si nici nu e rea. E asa cum este.
E o tristețe, ce ne inundă sufletele și ne topește visele. Vă mai intrebați de ce ...?
Intr-o zi, am vrut să fac un reportaj cu un veteran de război. Trăia intr-un sat din Bărăgan. Ca infățișare era un om scund de statură, cu riduri adânci pe față. Se vedea că viața aspră nu trecuse asa usor peste anii lui.
Cand ne-am intâlnit, m-a privit si analizat mult.Abia dupa un timp, când ” CEVA” din interiorul lui a declanșat încrederea, a inceput sa-mi povestească de lupte, de prietenii lui de pe front, de rușii de acolo și de comuniștii de aici. Un pic ne împrietenisem.
Sigur, acum nu este momentul si nici nu îmi propun să vă povestesc ceva despre acele imagini apocaliptice din anii de prizonierat. Ași vrea să vă povestesc un pic despre omul pe care îl cunoscusem, despre frumusețea unui suflet biciuit de răutățile vremii....
Când a ajuns în sat, lumea a a început sa-și facă mirată, cruce ,cu mâna.Toți îl știau mort. Femeile bătrâne de pe la porți, își duceau mâinile la gură, plângând încet, șoptind printre lacrimi:
-Țață, el este Ion a lui Rățoi ! Săracul, a venit după atația ani, cu un picior de lemn !
Ca si cum nu el ar fi fost in centrul atenției, Ion Rațoi mergea inainte, prin praful drumului, șontâc, șontâc,transpirat și fericit că era din nou printre ai lui. Dupa atâția ani de prizonierat, totul i se părea schimbat,chiar și aerul pe care îl respira, avea alt gust.
Ajuns in dreptul casei,doar ulucile porții erau cele pe care el le mai știa.
- Maria s-o fi măritat ?
Întrebarea asta la ros ani mulți ,încă de la Cotul Donului,de unde a fost luat prizonier.
Când a intrat în curte ,câinele a tăcut,lătratul transformându-i-se într-un scheunat prelung.
Țața Maria ,acum o bătrînică îmbrăcată în negru,din cap până în picioare,stătea în pragul ușii, paralizată de omul olog, ce se apropia de ea.
- Tu ești Ioane ? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și mi te-a adus acasă !
L-a îmbrățișat mult și a plâns , pipăindu-i hainele și fața. Nu-i venea să creadă că este el, Ion , bărbatul ei .
Ajuns în casă , fără să-l întrebe ceva , femeia a făcut o mămăligă , a tăiat niște slănină afumată din pod , a scos o bucată mare de carne , pusă la borcan,în untură , a adus o țuică făcută din corcodușele ce creșteau în curte , a pus o cană mare de vin roșu pe masă și abia atunci s-a așezat , emoționată , pe un scăunel în fața lui Ion , bărbatul ei.
Cine va răspunde pentru amărăciunea și deznădejdea din sufletul ei..?
Cine va răspunde pentru acești ani de singurătate și lipsuri, de greutați și vise spulberate...?
Nimeni... Nimeni și nimic nu ii va reda tinerețea. Toate vor trece și nimeni nu va răspunde vreodata de această nemernicie a vremurilor.
Zilele veneau unele dupa altele, numărând parcă sfârșitul.
A trecut și anul 1989, cu bunele și relele lui.
Viața mergea înnainte.
Ion și Maria se trezeau primii în sat. Cu piciorul de lemn, era cam greu să ajungi la câmp, odata cu ceilalți. La fel și seara. Oamenii erau de mult la casele lor, cînd Ion si Maria abia treceau pe ulița plină de praf, spre ograda lor.
Nu aveau copii, cu toate că și-ar fi dorit.
Cui îi va lăsa pămîntul...? Poate la nepoți..!
- De ce nu îl vinzi nene Ioane.. la întrebat într-o zi primarul.
- Cum să-l vinzi domnule ? Pământul nu se vinde ! Pământul face parte din noi. Asta înseamnă că ne-om vinde bucată cu bucată, și eu nu pot trăi așa!
Din pensia de veteran și din vânzarea unui pătul de porumb, Ion și Maria și-au cumpărat într-o zi un măgăruș și o cotiga. Acum era mai bine. Ajungeau și ei seara mai repede acasă. Puteau să se spele și să mănânce, fără să-i mai apuce noaptea.
Iubirea cu care te apropii de pământul care te hrănește, e adevărat, muncit cu trudă și indârjire, cu lacrimi și sudoare, nu este un sentiment de paradă. El este un sentiment tainic, păstrat din tată în fiu, încă din vremuri ancestrale. Ion ar fi vrut să lase această taină cuiva, dar cui...? Toți tinerii erau la oraș. În sat se mai intâlneau doar la o nuntă sau botez și ce e mai rău, la o înmormântare. În rest, veneau pe fugă, luau cu ei ce le trebuiau și plecau, în mașinile lor cumpărate tot de batrâni. Erau domni..! Trăiau în blocuri, confort doi, pe copii îi trimiteau în vacanța la țară și totul era perfect.
Doamne, dacă s-ar învața la școală, un pic din această durere cu care iubim, noi, aștia bătrâni, pământul ar fi ideal, mi-a spus nea Ion în ziua în care venisem să-l conving să se lase filmat. Reportajul urma să-l fac într-o zi de sâmbăta, în curtea lui, lângă țața Maria.
Așa a vrut el..., spunându-mi că în afară de pământ, țața Maria e tot ce ia mai rămas.
Zis și făcut, dar...
Suferințele si chinurile îndurate în lagărele din Rusia, s-au făcut simțite. Ion a lui Rățoi muri, așa cum a vrut viața, departe de cei dragi. A murit la câmp..., singur cu sapa în mână. Atac de cord.
La înmormântare au venit puțini oameni, mai mult vecini. Singurele rude sosite, doi veri ai țaței Maria, veniți să o ajute la datini.
Cum trecea convoiul prin dreptul unei case, prafuind totul în jur, bătrânii începeau a-și face cruce zicând: ” Doamne așa o să ne ducem cu toții...! Ce se va întâmpla cu pământul nostru, cu casele noastre ? Cine va mai sta in ele ? Totul se va duce de râpă...!
Preotul satului mi-a spus că Ion era foarte credincios. Venea la biserică, în fiecare duminică și se ruga la Dumnezeu pentru bunăstarea țarii și a satului în care trăia.
Într-o zi, iși amintea preotul, înainte de a muri, Ion l-a rugat, făcându-și cruce cu mâinile bătătorite de muncă , să-l înmormânteze, când moare, cu piciorul de lemn lânga el, pentru că așa vroia să se prezinte în fața lui Dumnezeu.
Prin moartea lui Ion, a murit o lacrimă din iubirea pământului..., a murit un pic din țaranul român...a murit ceva..din satul românesc, a plecat dintre noi ,spre stele,încă un erou anonim al acestui neam .
De atunci, amărăciunea a pus stăpânire pe o părticică din inima mea. În viața inimii, sentimentele sunt ca o lumină, iar amintirile, ca un amurg vișiniu, într-o zi de vară. De atunci mă gândesc mereu, că am avut norocul să întâlnesc un om de omenie, un om frumos cu suflet de lumină și m-am bucurat pentru norocul meu, pentru că in veacul nostru, oamenii de omenie sunt din ce în ce mai puțini.
Ce este oare IERTAREA ?
Nu știu, dar ce știu este că ea vine, întotdeauna, de SUS.... dacă vine....
Ce aș putea să vă mai spun..? Ce ar trebui...? Credeți că ar mai trebui..?
Lt.col. ENE ARSINEL
