Taticule iti scriu ca sa nu vada
Scrisoarea asta mama, ci numa-eu.
Of! De-ai sti cum privesc soldatii pe strada
Ca sa te vad, dar tu nu esti;
Sa ne scrii taticule cand ai sa vii!
De ziua ta pusesem flori pe masa,
Flori multe, ca-n toti anii, stii,
dar tu lipseai si ce trist era in casa
Si ma-ntrebam mereu,
Cand ai sa vii taticule? Vezi sa ne scrii!
Ce n-ai luat taticule cu tine
Le-a strans mamica intr-un pachet plangand.
De ce plangea si se uita la mine,
Si mie nu-mi spunea ce-avea in gand?
Taticule sa vii curand!
Mi-a spus mamica azi, ca niciodata,
Ca maine dimineata, de cu zori,
Mergem la cimitir cu totii;
Sa-mi spui tu tata, cui ducem noi acolo flori?
Sa ne scrii taticule, cand ai sa vii.
Scrisa in anul 1942, de Floarea Stanciu, fetita unui ostas roman din com. Caiuti, jud. Bacau, plecat pe front.
Poezia a fost publicata in ultimul volum al ciclului “VETERANI PE DRUMUL ONOAREI SI JERTFEI”
De cate ori recitesc aceasta poezie, pe langa sentimentul de mandrie ca apartin acestui popor cu mii si mii de eroi – sa nu uitam ca ostasii romani mor si astazi in teatrele de operatii – un alt sentiment de ciuda, mahnire si obida imi pulseaza sub tampla. Cum este cu putinta, mai ales clasa politica, sa uite si sa invrajbeasca poporul impotriva militarilor sai? De ce?
Trezeste-te natiune romana!
Lt. Col. (r) Ene Arsinel
