Discursul presedintelui SCMD, col. (r) dr. Mircea Dogaru, la mitingul comun SCMD-CNSC

marți, 20 februarie 2018

Să nu uiți, române, că înainte să-ți scuipi propria țară, au fost tineri care n-au ezitat să-și dea viața pentru ca tu să ai posibilitatea să-ți alegi destinul, înainte să-ți înjuri poporul, au fost copii care au crescut orfani pentru că parinții lor au murit și pentru tine!

Despre eroi și cei care lăsați în urmă să-i plângă și să-i onoreze, și despre Oameni care n-au uitat să fie oameni și să-și facă datoria! Să nu uiți, române, că înainte să-ți scuipi propria țară, au fost tineri care n-au ezitat să-și dea viața pentru ca tu să ai posibilitatea să-ți alegi destinul, înainte să-ți înjuri poporul, au fost copii care au crescut orfani pentru că parinții lor au murit și pentru tine!
Fotografia postată de Alina Boanta.

Data de 6 februarie 2018 va ramane in familia mea ca ziua in care a devenit intreaga… O parte din noi, din sufletul nostru, a pribegit in n...eant timp de 74 de ani. Ani de dor, de intrebari fara raspuns, de sperante, de dezamagiri, dar niciodata de uitare…
Bunicul meu, tatal tatalui meu, a fost unul din soldatii romani luati prizonieri la Odessa, la 24 august 1944, la o zi dupa ce Armata Romana a intors armele si s-a alaturat Aliatilor. O data importanta pentru istoria noastra, probabil cea care a avut cel mai mare impact pentru mentinerea Romaniei “dodoloate”. Dar nu o data ce merita sarbatorita, nu atata timp cat zeci de mii de romani au murit acolo si poate mult mai multi au disparut, majoritatea fiind luati prizonieri de catre bolsevici.
Cei care au facut istoria, tineri, copii pana la urma, cei din linia intai, cei cu arma in mana, cei care au trait clipe de neimaginat ani la randul pe front, cei care au fost tarati apoi mai rau ca niste animale prin lagarele NKVD, cei dusi in Siberia, cei care au lasat in urma parinti, sotii, frati, copii, cei care nu s-au mai intors niciodata, cei peste care nu s-a asternut doar apasarea pamantului strain, ci si mult mai greaua Nepasare… Cu ei cum ramane?!
Izma Ion, nascut la 1 nov 1914… Numele lui nu e scris pe nici o cruce, insa a fost sapat adanc in sufletul bunicii mele care, ramasa fara sot la 27 de ani, cu 2 copii mici, a refuzat alta soarta, ateptandu-si omul pana la 92 de ani, cand a inchis ochii. In sufletul tatalui meu, crescut fara un parinte, care in ziua nuntii lui a inceput sa planga, strangandu-si socrul in brate si spunandu-i ca in sfarsit are si el cui sa spuna tata. Dar si in sufletul nostru, nepoatele lui, carora ni s-a transmis acest gol… Acest sentiment ca, desi norocoase fiind cu 3 bunici ca in povesti si cu niste parinti incredibili, totusi, ne lipseste ceva…
Am cautat mult sa inteleg si sa aflu ce s-a intamplat dupa ce a fost luat prizonier. De asta stiam, pentru ca unul din soldatii care au luptat alaturi de el si care era dintr-un sat vecin a reusit sa fuga si s-a intors acasa, povestindu-ne ca au fost prinsi si dusi impreuna intr-un lagar, dar nu stia care. Si ca planuisera sa fuga impreuna, dar bunicul era bolnav si internat la infirmerie, asa ca nu l-au mai luat si pe el. Astea au fost singurele vesti primite vreodata de familia mea despre el. Pana in 6 februarie…
Inainte de Sarbatori am scris o scrisoare Ambasadei Romane la Moscova adresata Domnului Ambasador Vasile Soare, despre care citisem ca este printre putinii reprezentati ai Autoritatilor Romane (daca nu singurul…) care inca mai cauta sa afle ce s-a intamplat cu eroii nostri si sa le onoreze memoria. E un fel de Don Quijote din pacate, pentru ca o conlucrare intre institutiile rusesti si amortitele si dezinteresatele institutii romanesti care ar trebui sa se ocupe de asta e ca o lupta cu morile de vant in cele mai multe cazuri.
OMUL asta si-a asumat personal insa acesta misiune. L-am contactat si direct printr-un mesaj pe Facebook fara sa am, sincer, prea mari sperante ca voi primi un raspuns. Insa surpriza a fost sa primesc in aceeasi zi mesajul de mai jos:
"Sarut mana. Da, soarta bunicului dvs. e identica cu cea a zecilor de mii de ostasi romani disparuti in Est, pe front sau in lagare, pe care noi ii cautam si pe cat posibil ii pomenim. […] Facem ce trebuie Doamna draga, sunt prea multe destine tragice si nu putem ramane pasivi. Toti au dreptul la memorie. Pentru mine a devenit o problema personala, care nu-mi da pace... ca roman, crestin si apoi ca diplomat roman care trebuie sa scoata din uitare aceasta pagina tragica a istoriei. Riscul mare este ca acest capitol sa ramana in continuare abandonat. Ori Eu nu voi permite si voi continua eforturile de aflare a cat mai multe date posibil despre eroii Ro, care au murit cum spuneati si dvs.pt.Tara, pt.credinta si Neam. Voi incerca sa aflu ceva despre bunicul dvs.si va voi tine la curent. Urmariti periodic activitatea noastra. Craciun cu bine si An Nou cu si mai bine. Ambasador Vasile Soare, Moscova, 19.dec.2017"
Nu vreti sa stiti cat de mult a insemnat pentru mine faptul ca mai exista pe lumea asta cineva caruia ii pasa, mai mult, cineva care chiar are posibilitatea sa afle ceva. Chiar si daca ramaneam numai cu asta si tot era o realizare!
Insa dupa 74 de ani intrebarile noastre au primit, in sfarsit, raspuns. L-AM GASIT!!! Am primit mail de la Ambasada din Moscova cu copia dosarului de arhiva al bunicului meu si cu toate informatiile traduse de catre oamenii de la Ambasada. Asa am aflat ca a fost dus la un lagar din Tiraspol dupa ce a fost luat prizonier si ca pe 12 octombrie 1944 a fost relocat la altul in Donetk. Din cauza conditiilor grele de munca probabil – a lucrat intr-o mina de carbuni – a fost dus la infirmerie in 14 decembrie, unde a si murit, la 17 decembrie 1944, confirmand astfel informatiile primite de la camaradul sau intors acasa. Cimitirul lagarului respectiv era amplasat la cca 300 m de ceva uzina din oras, care pe atunci se chema Stalin. Nu exista informatii despre starea actuala a cimitirului.
Am citit mailul in jur de 11:00 seara. Stateam pe canapea, cu telefonul in mana, citind si nevenindu-mi sa cred, plangand ca proasta, fara sa fiu in stare sa articulez ceva. Nu stiu cum sa va explic ce am simtit: erau, culmea! lacrimi de fericire, desi aflasem despre tragicul destin al bunelului meu, de usurare ca adevarul tinut atata timp ascuns a iesit la lumina, de mandrie pentru eroismul strabunului meu, de durere pentru suferintele lui de-abia aflate dar cel mai important, de Implinirea ca in sfarsit, mi s-a dat inapoi bunicul! Sora mea, care a primit vestea in acelasi “hal” ca si mine, a zis ca “de-abia acum parca am certitudinea ca mai avem inca un bunic”. Iar tatal meu… tatal meu… a sintetizat printre lacrimi toata aceasta emotie: “Desi este o veste trista, este totusi o veste buna…”
Stiu ca e aproape o utopie visul ca am putea vreodata sa-i repatriem trupul si sa-l ingropam langa bunica, in pamantul natal, acum e practic imposibil si sa ajungem acolo, la Donetk, sa-i aprindem o lumanare la capatai, cel putin pana cand nu se termina conflictele din zona. Dar faptul ca stiu, cu precizie de coordinate GPS, ca exista pe pamantul asta un copac, o iarba, o floare care sunt o parte din mine ma face sa ma simt intreaga!
Izma Ion, nascut la 1 nov 1914 in comuna Valea-Rea, judetul Bacau, fiul lui Grigore si al Matildei, sotul Zamfirei, tatal Catincai si al lui Ioan, bunicul Mioarei, al Ninei, al lui Carmen si al Alinei… decedat la 17 decembrie 1944 in orasul Stalin, URSS.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
----------------------------
Nu am scris asta ca sa va emotionez sau sa par patetica, am scris-o pentru ca toata chestia trebuia musai sa fie spusa si aflata de cat mai multi dintre noi! Noi, astia ancorati in imediat, in repede, in concretul facturilor, creditelor si al joburilor, uitand uneori de ce e cu adevarat important.
Din confortul caselor noastre cu incalzire centrala, de pe canapelele noastre calduroase, cu ochii in tot felul de ecrane, comentam cu emfaza de ce se mai intampla in lume, “la altii”, ca sa parem interesanti (nu interesati cu adevarat), dar cu ochii sufletului acoperiti de o panza neagra, uitam sa ne ocupam de copiii de langa noi, uitam sa ne sunam parintii sa-i intrebam ce mai fac, uitam sa mai aprindem o lumanare la capataiul bunicilor in rarele momente cand mai mergem si noi “pe la tara”. Daramite sa ne mai aducem aminte de cei pe care nu i-am cunoscut niciodata…
Da, sa nu uitam de familie, de ai nostri, de “cei ce ne-au dat nume”!! De cei care au avut nesansa sa se nasca in vremuri mult mai crancene si care au trait grozavii de neimaginat tocmai ca noi sa avem confortul de care ziceam mai sus!
Copii, nepoti, stranepoti, cautati-va stramosii disparuti, sunt liste publicate pe net cu soldati romani ingropati in toate colturile Europei! Nu o sa primiti acasa vreodata, ca in filmele americane, scrisoare cu dunga neagra! Voi sunteti datori sa-i cautati si sa puneti presiune pe autoritatile platite din banii vostri sa se ocupe de asta! Da, stiu ca o foarte, foarte mica parte din voi veti si putea sa aflati ceva, insa … voi cum puteti sta asa, fara macar sa incercati?!
Si nu in ultimul rand, aceasta postare este si despre ajutorul primit de la acest Domn extraordinar, Excelenta Sa Ambasadorul Romaniei la Moscova, Vasile Soare, caruia nu am cuvinte sa-i multumesc pentru gestul sau si pentru efortul constant pe care il face de a-i gasi pe eroii uitati si pierduti prin fosta URSS. Va dau mai jos un fragment din acelasi mesaj primit de la Dumnealui:
“[…] acolo unde ii identificam, dupa ce cu eforturi le ridicam mai intai un monument (celor din lagarele din Rusia, deja le-am ridicat 20 dupa 2009, iar in Kazahstan primul monument Romanesc in memoria prizonierilor Romani in URSS eu l-am ridicat in 2003!!!). Apoi, la 25 oct.2015 am amenajat si inaugurat Primul cimitir al miliarilor Romani cazuti pe front la Stalingrad si Cotul Donului in ‘42-‘43, pomenindu-i cu preoti din Tara!!!). Despre toate acestea puteti gasi detalii pe pagina mea de FB si pe site-ul Ambasadei Romane la Moscova dupa 2014. Si pe www.romaniidinkazahstan.info .”
Habar n-am de la ce partid e, nici nu-mi pasa, este complet irelevant. Insa realizarile lui si ale oamenilor din acea Ambasada trebuie cunoscute si recunoscute macar asa… Si am scris toate acestea si pentru el, pentru oamenii din echipa lui, ei trebuie sa stie cat de mult a insemnat pentru mine si ai mei toate acestea si, sper, sa le dea putere sa continue greaua misiune pe care si-au asumat-o!
Alina Boanta