Interviu acordat revistei România Eroică
Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17 milioane de oameni?
Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte unele state, între care şi România, Primul Război Mondial a însemnat un fnal fericit, ca să mă exprim aşa, în sensul că, prin prăbuşirea celor două mari imperii – rus şi austro-ungar – s-au putut realiza unitatea naţională şi statul naţional unitar român – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă. De altfel, prin Tratatul de la Versailles s-a retrasat harta Europei, au apărut mai multe state naţionale, fapt care a permis popoarelor respective – mă gândesc la finlandezi, polonezi, cehi, slovaci, unguri, austrieci, croaţi, sloveni, muntenegreni şi, evident, români – de a trăi în state proprii, care erau un ideal până la acest război. Aşa încât, Primul Război Mondial are părţile lui negative, părţile lui pozitive şi, ca orice eveniment, trebuie judecat în ansamblu, cu particularităţile lui, cu specifcul lui.
- România a intrat în război după doi ani de neutralitate şi a plătit un tribut incomparabil mai mare decât alte naţiuni, dacă ne raportăm la numărul populaţiei. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, lecţia pe care noi, românii, n-am învăţat-o din această conflagraţie mondială?
Da, jertfa românilor a fost foarte mare.
Asta şi din cauză că, pe de o parte, războiul s-a desfăşurat pe
teritoriul naţional – în 1916 au fost angrenate Muntenia, Oltenia,
Dobrogea, sudul Moldovei, iar în 1917, Moldova – şi, pe de altă parte,
pentru că Armata română nu a fost pregătită, mai ales nu a fost dotată
corespunzător. În cei doi ani de neutralitate ar fi trebuit să se procure
armamentul necesar, însă, din păcate, guvernanţii, pentru a nu trezi
suspiciuni într-o tabără sau alta, au preferat să nu acorde atenţia
cuvenită înarmării. O a treia cauză ţine de concepţia românească,
potrivit căreia jertfa este supremă. În romanele lui Cezar Petrescu şi
Camil Petrescu, apărute după război, se întâlneşte această replică:
nemţii au arme, au puşti, au tunuri, dar noi avem baioneta! Şi pieptul
de aramă! Adică, ideea sacrificiului! Dacă ne raportăm la concepţia
americanilor sau a evreilor, care au în prim-plan viaţa militarilor lor
şi chiar sacrificiul tehnicii pentru a salva militarul, sigur că acest
fapt arată că la noi a fost – şi poate că mai este – o concepţie
păguboasă. Vedeţi, în legătură cu participarea Armatei române în
teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan se evocă întotdeauna numărul
de morţi. Sigur, este firesc. Dar, normal ar fi să se spună şi care a
fost contribuţia reală a armatei în teatrele respective.
Apoi, se ştie, românii se înflăcărează
repede şi uită uşor. Dumneavoastră, care vă ocupaţi de cultul eroilor,
cunoaşteţi că imediat după război s-au înfinţat tot felul de asociaţii,
de publicaţii, s-a dat o legislaţie de sprijinire a eroilor, a
invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, dar cu timpul
lucrurile s-au uitat, ceea ce a dus la nemulţumiri. În aprilie 1930, în
Bucureşti, a avut loc o manifestaţie a invalizilor şi văduvelor de
război la sala “Dacia”. De aici, manifestanţii au decis să meargă spre
Palatul Regal, dar, au fost opriţi în dreptul Cercului Militar şi
împrăştiaţi cu furtunurile cu apă. Ziarul “Adevărul” descrie această
secvenţă şi spune că, în urma intervenţiei forţelor de ordine,
caldarâmul era plin de cârje, de proteze şi alte asemenea elemente
auxiliare folosite de invalizii de război. Acestea erau “armele” cu care
foştii luptători voiau să-l impresioneze pe Rege! Asta arată că
preocuparea pentru eroi era şi atunci, ca şi acum, destul de palidă.
Am fost de mai multe ori în Rusia, în
calitate de director general al Arhivelor Naţionale, şi una din
problemele pe care le-am discutat a fost aceea a identifcării locurilor
unde au murit ostaşii români, inclusiv prizonierii de război, şi a
amenajării unor cimitire. Trebuie să vă spun că ruşii s-au arătat foarte
cooperanţi şi chiar ne-au dat exemplu pe nemţi, pe italieni, pe unguri,
care s-au ocupat îndeaproape de crearea de cimitire şi locuri de
cinstire a militarilor lor. Bunăoară, la Stalingrad există monumente
sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există –
cel puţin până în prezent – un monument semnificativ pentru atâţia morţi
români. Practic, acolo, la Stalingrad, s-a distrus cea mai mare parte a
Armatei Române, fapt care l-a determinat pe Antonescu să spună că
Germania a pierdut războiul, să avem grijă să nu-l pierdem şi noi pe-al
nostru. A fost declarat doliu naţional, s-au ţinut slujbe în biserici
pentru cei căzuţi. A fost o dramă naţională de mari proporţii. Şi iată
că, deşi autorităţile ruse sunt deschise la ideea cinstirii eroilor
români, autorităţile române n-au făcut aproape nimic până acum sau fac
extrem de puţin şi în prezent.
Cum apreciaţi anii care au urmat războiului? Credeţi că este o perioadă la care generaţiile de astăzi ar trebui să se raporteze mai des – şi politic, şi cultural, şi economic, şi moral?
În genere, există o tendinţă de
supralicitare pentru moment – am spus că românii se înfierbântă repede
şi sunt foarte generoşi în laude, după care uită şi devin extrem de
critici. De exemplu, în 1928, câţiva intelectuali au publicat un
document intitulat“Manifestul Crinul Alb”, în care
susţineau că toţi cei care au peste 50 de ani sunt nişte epave care
trebuie înlăturate rapid de pe scena publică pentru a se face loc
tineretului. Dar, dacă stăm să ne gândim, peste vârsta de 50 de ani erau
înşişi făuritorii Marii Uniri, cei atât de lăudaţi în 1918-1919. De
aici, dispute puternice. Mircea Eliade spunea, în 1927, că după
realizarea Unirii, românii nu mai au de luptat pentru un anume ideal şi
că ei pot să se manifeste în orice domeniu de creaţie culturală şi
ştiinţifică. El însuşi a dat un exemplu, ocupându-se de istoria
religiilor, de filosofia indiană ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Marea Unire
din 1918 a descătuşat energiile spirituale ale românilor şi, după Primul
Război Mondial – ca şi în perioada de după Războiul de Independenţă –
avem de-a face cu o înflorire culturală – marii clasici ai literaturii,
atunci, au fost Eminescu, Creangă, Caragiale – acum, Arghezi, Sadoveanu,
Rebreanu, Goga ş.a. Şi din punct de vedere economic este perioada în
care, practic, s-au pus bazele unei adevărate industrii naţionale. Asta
ca urmare a politicii liberale bazată pe doctrina “Prin noi înşine!”,
care nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci
însemna, cum zicea Vintilă Brătianu, că aceştia trebuie să ştie că sunt
la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum,
procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului
românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor. Şi
istoria începe să demonstreze chiar în aceste zile ce a însemnat acea
aşa-zisă privatizare prin vinderea bogăţiilor naturale către străini.
Iată, petrolul. Noi, care eram ţara producătoare de petrol foarte
importantă în Europa, am devenit preocupaţi să găsim prin alte metode
descoperirea de gaze de şist cu participare americană şi rusă – străină,
în general, când în mod normal ar trebui să se pună problema
revenirii petrolului românesc la Statul român, la România. Zilele
acestea se discută despre energie, despre acea companie italiană, ENEL,
care, practic, şi-a bătut joc de poporul român, a preluat baza
materială, dar n-a făcut investiţiile la care s-a angajat. În schimb, a
pus preţuri foarte mari, în complicitate cu unii români, care aveau
obligaţia să supravegheze modul în care se aplică contractele şi se
stabilesc preţurile. Ca să nu mai vorbesc de contractul cu compania
Bechtel – care, culmea, şi acum este secret (!), deşi banii, de ordinul
miliardelor!, au fost plătiţi de cetăţenii români, adică din bugetul
Statului. Aşa încât, încă o dată spun, în perioada interbelică a existat
o politică prin care s-au creat mari întreprinderi de talie europeană,
cum ar fi Malaxa. Locomotivele Malaxa erau între cele mai performante
din Europa, erau cumpărate inclusiv de elveţieni. Sau IAR Braşov,
fabrica de avioane cu performanţe absolut excepţionale. De regulă,
avioanele produse acolo, de concepţie românească, cu muncitori români,
cu ingineri români, atingeau standarde internaţionale, se clasau pe
locul 3-4 în lume. Or, acum, noi trăim numai şi numai din import. A
existat o preocupare de a reînvia industria naţională aeronautică, dar
ea a fost lichidată, pentru că, vezi bine, noi trebuia să cumpărăm de la
alţii. Întotdeauna, alţii sunt mai performanţi!?
Am fost zilele acestea la Braşov, am
venit bară la bară, aşa cum se circulă de ani buni pe DN1. Românii nu
pot să facă autostrăzi în propria lor ţară!? Trebuie neapărat să fie
concesionate unor firme străine, care, se dovedeşte de atâta vreme, nu
sunt animate de dorinţa de a face autostrăzi în România, ci de a obţine
tot felul de câştiguri, adesea pe căi ilicite, prin mituirea unor
români. Spre deosebire de perioada interbelică, atunci când
capacităţile, energiile, forţele intelectuale româneşti erau
valorificate, acum, din contră, se caută ca acestea să fie cât mai mult
descurajate şi, dacă se poate, chiar distruse!
Domnule profesor, ce rol mai joacă astăzi istoria în educarea tinerelor generaţii? Mai este istoria acel “magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercările unora de denigrare a trecutului românilor, de aşa-zisă demitizare a istoriei?
- După 1989 s-a dezvoltat, în România,
un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă
de intelectuali de o valoare cu totul relativă – ei se laudă între ei,
se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi – care, după opinia mea, sunt
mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că
istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic
pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de
Xenopol, de Iorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat
personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost
un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d. Acest curent
a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor
şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o
oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani, istoria românilor este
desfiinţată ca obiect de studiu în liceu. Lumea reproşează tineretului
că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt
învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui
neam.
Punctul meu de vedere este că aceşti
intelectuali sunt plătiţi! Pentru că altfel nu se poate explica faptul
că o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente, cum
este cartea lui Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească -
a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă
în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion
Aurel Pop – Istoria, adevărurile şi miturile - care este o replică
substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini,
chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare,
deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de
Boia în cartea lui.
Dar, încă o dată spun, acei câţiva
intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin
mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin
doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor.
Alături de Lucian Boia se află Neagu
Djuvara care, deşi nu este istoric, se prezintă ca istoric,
permiţându-şi tot felul de elucubraţii, care mai de care mai
fantasmagorice, pe care Editura Humanitas – fosta Editură Politică – le
promovează cu dezinvoltură. Pentru cine nu ştie, Editura Politică era la
vremea respectivă cea mai bine dotată din punct de vedere tehnic, avea
rezerve valutare – pentru că tipărea operele lui Ceauşescu în limbi de
circulaţie internaţională. Ea a fost dăruită de ministrul Culturii,
Pleşu, amicului său Liiceanu. Fără niciun ban! S-a şi publicat textul
prin care se încredinţează editura domnului Liiceanu. Cei doi fiind,
nu-i aşa, dizidenţi, cum se susţine în Jurnalul de la Păltiniş… Dar, despre asta poate vom mai avea prilejul să discutăm.
Recent, am fost la o emisiune în
legătură cu o carte despre Veturia Goga, supranumită “privighetoarea lui
Hitler”. Nişte aberaţii!!! Or, această carte a fost prezentată şi la
televiziune, şi la radio, şi în numeroase ziare ca fiind o mare
descoperire: iată, soţia primului ministru Octavian Goga, poetul
naţional, era spioană, când cu Hitler, când cu sovieticii, când cu Carol
al II-lea, când cu Gheorghiu-Dej. Ce mai, o depravată, o persoană de
cea mai joasă speţă!… Minciuni ordinare, promovate de societatea civilă!…
- În 2018 se va împlini un secol de la Marea Unire. Asociaţia Naţională Cultul Eroilor “Regina Maria”, împreună cu alte organizaţii, a luat iniţiativa de a se ridica un monument la Alba Iulia dedicat acestui eveniment unic în istoria noastră. Ce părere aveţi despre această acţiune?
- Ideea în sine este foarte corectă.
Sigur că este bine să fie la Alba Iulia, să fie la Bucureşti un monument
al Marii Uniri. Dar, nu ştiu dacă asociaţiile respective vor avea
resursele financiare necesare. Eu am fost zilele trecute în judeţele
Harghita şi Covasna, care sunt pline de statui, de busturi, de însemne
ale prezenţei maghiarilor. În Covasna s-a ridicat bustul unui maghiar
care a murit în 2002, deci foarte recent. Toţi sunt eroi! În timp ce
prezenţa românească este foarte palidă, iar mormintele eroilor români
sunt lăsate în paragină sau chiar distruse. Pe hârtie se pot face
planuri. Dar sunt convins că ele vor fi boicotate. Să nu uităm că în
fruntea Ministerului Culturii, de o bună bucată de vreme, sunt promovaţi
etnici maghiari – care nu iubesc România, să fie clar! - care îşi
promovează propriile lor monumente şi valori culturale. De exemplu, la
Oradea, unde am fost recent, a dispărut Muzeul Ţării Crişurilor, un
muzeu excepţional. A fost lichidat. Clădirea a fost cedată Bisericii
Romano-Catolice. Piesele şi obiectele care atestă prezenţa românească în
această zonă, care arată cultura şi civilizaţia românească, stau în
lăzi de vreo 10-12 ani. Nu sunt bani! Dar s-au găsit bani pentru
refacerea Cetăţii Oradea – Biharea - socotită cetate ungurească. După cum
vedeţi, multe castele, palate ungureşti au fost renovate şi redate
circuitului turistic. Cele româneşti, nu prea. De aceea, spun că nu sunt
optimist în legătură cu planul de care vorbiţi. Eu aş fi bucuros dacă
aţi reuşi să ridicaţi un asemenea monument, care să fie un
monument-simbol, nu unul meschin, care, ştiu eu, să fie şi el “unul
printre altele…”. Să fie «cel mai!…”. Am fost la Arad şi am constatat că
acel “Parc al Reconcilierii”, în ce priveşte partea maghiară, cu
statuia Ungariei Mari, este mereu îngrijit, cu coroane de flori, vin
turişti – cât am stat eu acolo, vreo jumătate de oră, au venit trei
maşini cu turişti din Ungaria, cu ghizi care explicau cu pasiune ce
reprezintă acel monument - în timp ce partea românească este mai curând
un kitsch decât ceva reprezentativ. Este un Arc de Triumf, dar primele
persoane care trec pe sub acest arc de triumf sunt unguri, cu pană de
cocoş la pălărie!? Deci, nici măcar monumentul românesc nu-i exprimă pe
români. Este acolo un fel de basorelief cu Bălcescu, Kossuth şi Avram
Iancu, dar acesta nu este un simbol semnifcativ pentru români, un simbol
patriotic şi naţional.
De aceea, Monumentul Marii Uniri trebuie
să fie un monument absolut reprezentativ, şi prin dimensiune, şi prin
simbolurile pe care le lansează. Asta presupune organizarea unui concurs
la care să participe artişti valoroşi. Pot să fie şi din străinătate.
Pentru că multe din monumentele noastre de for public, inclusiv opere
comemorative de război, au fost realizate de străini. E bine să fie un
concurs internaţional, pentru că viziunea internaţională este, de multe
ori, foarte importantă şi mai puţin combătută de aşa-zişii civişti,
care, sunt convins, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a bloca
realizarea acestui monument.
- Care sunt, după părerea dumneavoastră, personalităţile din istoria românilor care nu sunt cunoscute sau nu sunt apreciate la adevărata lor dimensiune?
- Acum, dacă luăm manualele şcolare, vom
vedea că România aproape că nu mai are personalităţi. Aşa încât, nu-i
vorba de una-două-trei personalităţi, e vorba despre valorile naţionale
în ansamblul lor. De aceea, eu mă feresc să spun că, ştiu eu, Ştefan cel
Mare sau Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza nu sunt suficient
reprezentaţi. Sigur, din motive politice, se face propagandă în legătură
cu personalitatea lui Carol I. E corect până la un punct, totuşi, nici
aici nu trebuie să se sară peste cal. Pentru că în timpul lui Carol I
s-au petrecut şi evenimente dramatice – ca de exemplu, răscoala din
1907, cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului XX -, dar,
sigur, astea sunt ocultate. De pildă, răscoala este pusă pe seama
agenţilor austrieci, care ar fi incitat pe ţărani. Or, există cartea lui
Rosetti, din 1907, intitulată “Pentru ce s-au răsculat ţăranii”, unde
sunt prezentate date statistice, cu situaţia concretă a ţăranilor, aşa
că a pune pe seama unor “agenturi străine” o asemenea mişcare este cu
totul deplasat.
Acum se tot elogiază personalitatea
regelui Mihai. Sigur, este bine, are şi o anumită vârstă, dar se trece
cu totul sub tăcere un alt rege – Carol al II-lea, în timpul căruia
România a cunoscut cele mai importante progrese. Vedeţi? Ce e pozitiv în
istoria românilor este şters cu buretele! Am fost la Călăraşi, unde
există un parc şi un rond al Regalităţii, cu busturile regilor României.
Este Carol I, este Ferdinand I, este Regina Maria, este Mihai I, dar
Carol al II-lea lipseşte!? Ca şi cum el n-ar fi făcut parte din istorie!
Sigur, Carol al II-lea a avut păcatele lui – care n-au fost puţine –
dar, în timpul lui, România a cunoscut o dezvoltare puternică – şi
economic, şi cultural. 1938 a fost anul de vârf al dezvoltării economice
a României. Măcar de s-ar putea realiza astăzi performanţele economice
din timpul lui Carol al II-lea. Aşa că încercarea aceasta de elogiere a
Regalităţii are un caracter extrem de subiectiv. Ca să elimini pe unul
dintre membrii de bază ai Familiei Regale mi se pare cu totul deplasat.
Nici în cazul lui Ion Antonescu nu se
judecă “sine ira et studio”. Ion Antonescu a fost un mare patriot. Dacă
ar f fost învingător – aşa cum a spus el la proces - ar fi avut statui în
fiecare oraş al României. Dar a fost învins şi a sfârşit în faţa
plutonului de execuţie. Întotdeauna învingătorii au dreptate! Dar asta
nu înseamnă că noi trebuie să ştergem cu buretele faptul că a fost mâna
dreaptă a generalului Prezan în Primul Război Mondial, a fost şeful
Biroului Operaţii, a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” de Regele
Ferdinand, a fost ataşat militar la Londra şi Paris, a fost şeful Şcolii
Superioare de Război, a publicat câteva cărţi de tactică şi instrucţie
militară foarte utile la vremea respectivă. Ion Antonescu nu trebuie
judecat numai prin faptul că a fost înfrânt în război. Sigur că
chestiunea aceasta cu atitudinea faţă de evrei este o chestiune care nu
poate să fie acceptată, chiar dacă el a căutat să găsească o justifcare.
Era, însă, perioada în care Hitler promova lichidarea evreilor. Trebuie
evidenţiat faptul că în 1941 au avut loc deportări ale evreilor din
Basarabia şi Bucovina în Transnistria, dar în 1942, în octombrie, când
conducerea germană a hotărât organizarea, lângă Berlin, a unei
consfătuiri cu directorii generali ai Căilor Ferate din statele aflate
în raza de influenţă a Germaniei, unde a fost convocat şi directorul
general al Căilor Ferate Române, acesta l-a informat pe Antonescu.
Antonescu i-a interzis să participe şi, mai mult decât atât, în semn de
replică, a decis ca deportările să înceteze – suntem în octombrie 1942
-şi evreii să fie aduşi în ţară. La conferinţa respectivă s-a stabilit
un program foarte detaliat, care se referea şi la România, privind
lichidarea prezenţei evreilor în statele aflate sub influenţa germană şi
trimiterea lor spre exterminare. În cazul României, de exemplu, se
prevedea câţi evrei sunt în cutare oraş, cum să fe preluaţi cu
trenurile. Adică era un plan de lichidare totală a evreilor, aşa cum s-a
produs, de altfel, în Ungaria. Ei, Antonescu s-a opus trimiterii
evreilor în lagăre şi exterminării lor, adoptând ideea emigrării. Şi a
facilitat emigrarea, permiţând plecarea lor cu câteva nave româneşti.
Oricum, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăia
cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa. Ceea ce arată că nu
trebuie judecat unilateral, doar ceea ce s-a întâmplat în ‘41-’42 şi,
desigur, atitudinea antievreiască cu excluderea lor din învăţământ,
avocatură, justiţie ş.a.m.d., ceea ce n-a fost corect din punct de
vedere al atitudinii faţă de cetăţenii acestei ţări. Dar, pe de altă
parte, trebuie să se aibă în vedere şi această realitate. Nu trebuie
judecat într-o manieră simplistă şi numai un segment din activitatea sa.
- O ultimă întrebare, domnule profesor: aveţi vreun personaj din trecutul mare pe care l-aţi îndrăgit în mod special, care vă este aproape de suflet?
- Eu nu am pe cineva anume. Eu m-am
străduit să fiu corect, obiectiv. Am scris despre cei patru regi, am
pentru fiecare în parte câte un volum – şi eu spun că sunt corecte,
am publicat micromonografii despre I. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, am
publicat o carte intitulată Portrete politice, în care am evocat
mai multe personalităţi din istoria românilor, aşa încât eu am o
apreciere despre toate personalităţile care au avut un rol în istoria
românilor. Sigur, am o preferinţă cu totul specială pentru Nicolae
Iorga, dar cred că nu este o preferinţă subiectivă, pentru că,
realmente, Iorga a fost unul din marii istorici ai lumii, a fost ales
vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor, fiind
recunoscut şi pe plan internaţional. Şi este una dintre marile podoabe
ale neamului românesc!
- Vă mulţumesc, domnule profesor!
Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN
Sursa: Ioan Scurtu
