În urmă cu 55 de ani, prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959 al
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, s-a decis ca ziua de 25 octombrie
să fie proclamată şi aniversată ca "Ziua Forţelor Armate ale Republicii
Populare Române".
Asadar, sărbătorirea Zilei Armatei Române îşi are geneza într-un act
normativ emis la o distanţă temporală de 129 de ani de la momentul
creării primei armate române moderne.
Din 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, şi până în anul
1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv
sărbătoririi faptelor de arme ale poporului.
La 2 octombrie 1951 a fost sărbătorită pentru prima dată Ziua
Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, iar din anul 1959 a fost
stabilită ca zi aniversară ziua de 25 octombrie.
Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de
Independenţă (1877-1878), Armata Română a participat anual la
manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită Ziua
Eroilor după Primul Război Mondial, şi la cele dedicate Zilei Naţionale.
Data de 25 octombrie a fost oficializată ca simbol al tuturor
bătăliilor şi eroilor neamului românesc şi s-a impus mentalului colectiv
naţional, întipărindu-se în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi
sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost în slujba ei.
De ce s-a ales această dată de calendar pentru a deveni “Ziua
Forţelor Armate ale Republicii Populare Române"? Căutând răspunsurile,
vom intra în labirintul logicii politice a momentului emiterii
sus-numitului decret.
În logica politică a Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale,
data de 25 octombrie este ziua când în România se sărbătoreşte Armata
Română, pentru că la 25 octombrie 1944 armata a eliberat de sub ocupaţia
horthystă Transilvania de Nord.
Sărbătorirea Zilei Armatei în lume s-a instituit, în mod diferenţiat,
de la o ţară la alta, după Primul Război Mondial, cu scopul de a oferi
societăţii civile posibilitatea evocării faptelor de arme sau
evenimentelor hotărâtoare din viaţa fiecărei oştiri. De regulă, aceste
zile au fost stabilite în corelaţie cu momentele semnificative din
istoria modernă şi contemporană a fiecărei ţări în parte.
Armatele statelor occidentale, cu excepţia Franţei şi Italiei, nu au
stabilită o dată anume ca sărbătoare a armatei. Franţa îşi sărbătoreşte
armata la 11 noiembrie (ziua armistiţiului dintre Aliaţi şi Germania -
11 noiembrie 1918), iar Italia la 4 noiembrie (data semnării
armistiţiului de la Villa Giusti - 4 noiembrie 1918).
În legătură cu “eliberarea ultimei brazde de pământ românesc”
la 25 octombrie 1944, s-a acreditat că acea zi decisivă a ultimei mari
bătălii a celui de Al Doilea Război Mondial pe teritoriul românesc a
fost în mod special aleasă pentru a coincide cu ziua de naştere a
Majestăţii Sale Regele Mihai I. Armata Română ar fi ţinut să elibereze
ultimul loc ocupat din ţară, drept omagiu zilei de naştere a regelui
(comandantul suprem), aceasta devenind, astfel, şi Ziua Armatei.
Dar, la momentul respectiv, Armata Română era integrată Frontului de
Vest al Armatei Roşii şi pusă sub ordinele Înaltului Comandament Militar
Sovietic. Acel comandament care a ordonat, împotriva oricăror
considerente de gândire strategică şi ignorând toate regulile tactice
militare de ducere a războiului, angajarea bătăliei de la Oarba de
Mureş, care a devenit cel mai tragic moment din istoria celui de-al
Doilea Război Mondial, un adevărat “Katin” pentru armata română. Două
divizii au fost masate sub tirul inamic pe un front de numai 400 de
metri. Ordinul criminal de a ataca frontal şi fără sprijin de artilerie
Dealul Sângeorgiu din zona Iernut a fost dat de comandantul rus,
generalul Trofimenco, căruia i se subordona Armata a 4-a română. În
luptele pentru cucerirea poziţiilor germane de pe deal, puternic
organizate genistic şi apărate de către Divizia 8 Cavalerie SS germană,
au căzut peste 11.000 de ostaşi români din Diviziile 9 şi 11 Infanterie
române din Corpul 6 Armată. Atacul a avut loc între 22 şi 25 septembrie
1944.
Ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, începută
la 9 octombrie 1944, a fost inclusă în operaţiunea ofensivă „Debreţin”,
planificată şi condusă de Înaltul Comandament Sovietic, obiectivele
acesteia fiind atinse în data de 25 octombrie 1944, când au fost
eliberate localităţile Carei şi Satu Mare.
Pentru eliberarea oraşului Carei a fost concepută o mare manevră de
învăluire, cu patru divizii din Corpul 6 Armată, care urma să nimicească
inamicul din zona oraşului, în timp ce Corpul 2 Armată împreună cu
Divizia 11 Infanterie aveau să atace de la sud rezistenţa inamicului din
Satu Mare. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie, iar în
dimineaţa zilei de 25 octombrie a fost eliberat ultimul oraş românesc de
la graniţa de vest. Semnificaţia victoriei este dată de eliberarea
teritoriului naţional ocupat temporar în urma Dictatului de la Viena din
30 august 1940.
Victoria asupra trupelor germane şi ungare pe teritoriul românesc a
fost câştigată de 525.702 soldaţi români, începând cu 23 august 1944.
Dintre aceştia, 58.330 au fost declaraţi morţi, raniţi sau dispăruţi în
luptă. Numarul total al pierderilor inamicului s-a ridicat la peste
72.937 de soldaţi.
Ziua Armatei Române este legată efectiv şi afectiv de Transilvania,
leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului român, de obiectivele
şi sentimentele Armatei Române, care au vizat întotdeauna îndeplinirea
idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate
teritorială.
Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit
peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km
de la Marea Neagră până în cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste
200.000 km pătraţi de sub ocupaţie străină (România, Ungaria,
Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de
masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste
3.821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe. Ostaşii români au
provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii.
Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa
sumă de 1.120.000.000 dolari, ceea ce însemna de patru ori bugetul
României pe exerciţiul financiar 1937-1938. Zilnic, contribuţia României
în războiul antihitlerist a fost de aproape 5 milioane de dolari.
La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor
Unite - armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul
Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în
ţară cu steagurile de luptă acoperite de glorie nemuritoare, trecând pe
sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă
de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare.
Deşi victorioşi pe câmpul de luptă, ostaşii Armatei Române aveau să
suporte consecinţele unui proces de transformare bazat pe realităţile
postbelice. Supravieţuitorii au fost mult timp ostracizaţi şi
marginalizaţi, în mod deosebit cei situaţi în afara graniţelor României,
pentru vina de a fi luptat pentru apărarea teritoriului naţional.
Dacă poate fi mai potrivită o altă dată istorică importantă ca zi a
Armatei Române, este o problemă în legătură cu care istoricii ar putea
să documenteze decidenţii politici, ţinând seama atât de contribuţia
militară la făurirea şi apărarea statului naţional unitar, cât şi de
tradiţiile poporului român privind cinstirea memoriei eroilor neamului.
Nu putem încheia această evocare fără a face o paralelă între
tradiţiile militare seculare ale poporului român şi condiţia prezentă a
ceea ce mai reprezintă Armata Română.
Drumul de la o “oaste de ţară”, făurită în secole şi afirmată ca
temelie statală în războaie de necesitate naţională (1877-1878;
1916-1919; 1941-1945), până la un corp expediţionar, cu misiuni în
teatre de operaţiuni la mii de kilometri de România, a fost atât de
scurt şi de rapid parcurs încât clasa politică şi capii puterilor
statului nu au avut răgaz de dezmeticire şi reflecţie asupra rosturilor
unei viitoare Armate Române.
General (r) Aurel Rogojan
