Discursul presedintelui SCMD, col. (r) dr. Mircea Dogaru, la mitingul comun SCMD-CNSC

vineri, 27 aprilie 2012

Pentru o Americă fără Traian Băsescu



            Aparent, la Washington, după mai bine de şapte ani, învoiala Băsescu – SUA merge netulburată înainte. Oferta sa pentru instalarea în România a scutului antirachetă american, miile de soldaţi trimişi în Irak şi Afganistan, monitorizarea terorismului internaţional, facilităţi aero şi portuare acordate militarilor americani, sprijinul pentru iniţiativele diplomatice ale Statelor Unite în Est, toate acestea au făcut ca popularitatea lui să se menţină în cercuri ale birocraţiei politice din Capitala Americii şi se pare că, acolo, nu se ia în calcul, încă, o înlăturare a personajului înainte de 2014. La fel pe centura oraşului, la Pentagon şi în comunitatea de informaţii.

            Evident, la Bucureşti, tot după mai bine de şapte ani, lucrurile stau diametral opus. Contractul Băsescu – România, ignorat cap-coadă de către primul, a fost rupt în bucăţele de români, rezilierea lui oficială este o chestiune de timp, de timp scurt. România este într-un faliment economic şi moral total, preşedintele s-a prăbuşit pe penultimul loc în sondajele de popularitate, puţin înainte de „alţii – 2%”. Simpatia populară a fost înlocuită de o ostilitate deschisă, generalizată. De războiul tuturor împotriva unuia singur. Probabil că nici Nicolae Ceauşescu nu a fost atât de singur în decembrie 1989, pe cât este Băsescu astăzi, printre conaţionalii săi...
           
            Dar, falimentul intern al regimului de la Bucureşti nu este unic. O evaluare corectă a prestaţiei lui Băsescu în beneficiul Washingtonului, de la instalarea sa la Cotroceni şi până în momentul de faţă, dezvăluie o surpriză de proporţii, anume că serviciile oferite de către preşedintele român americanilor le-au produs acestora, de şapte ani încoace, mai mult ghinion şi mai multe pagube, decât avantaje. Războiul din Irak, unde Băsescu a fost un „aliat special şi prieten personal” (Bush jr.), a adus  fostei administraţii acuzaţii de hoţie şi corupţie, Americii acuze de unilateralism egoist, iar lumii un  antiamericanism aproape globalizat. Apoi, cu Băsescu în preajmă, piază rea de nădejde, administraţia actuală nu ştie cum să împacheteze mai repede şi să plece din Afganistan, unde a devenit limpede că nu poate câştiga niciodată. Tot pe mâna de lemn a lui Băsescu, „cel mai convingător avocat al strategiei globale a Americii în regiunea Mării Negre” (?!, Bruce Jackson, komisar neoconservator pentru Europa de Est, la 8 martie 2005), s-a ales praful de încercările fostei administraţii Bush de a deschide Marea Neagră pentru interesele petroliere şi portavioanele Americii. De asemenea, cu Băsescu păgubos de serviciu (loser) al Washingtonului la Kiev şi Tbilisi, s-au dus pe Apa Sâmbetei şi fostele iniţiative politico-diplomatice americane în spaţiul ex-sovietic – „revoluţiile portocalii” din Ucraina şi Georgia, şi intrarea acestor ţări în NATO. În ce priveşte monitorizarea teroriştilor internaţionali în România, precum şi închirierea unor facilităţi la baza aeriană Kogălniceanu şi în portul Constanţa, chiar a fost nevoie de înţelegeri cu un lider contestat de peste 90% din populaţie şi cu guvernul său nepopular? Nu puteau fi ele obţinute cu un guvern normal,  într-o ţară normală,  prietenoasă istoriceşte cu America de 264 de ani, de la întâlnirea lui Benjamin Franklin cu preotul Samuel Damian, venit din Transilvania la Philadelphia? În sfârşit, şi în ultima afacere politico-militară făcută de Băsescu cu Statele Unite toamna trecută, anume scutul antirachetă american în România, a început să se simtă mâna deocheată, legată cu blestem greu, a liderului român. În sensul că, potrivit unor rapoarte de ultimă oră ale Pentagonului şi Congresului,  proiectul se confruntă de pe acum cu întârzieri majore (2020!), depăşiri prohibitive de costuri şi probleme tehnologice şi este deja pus în mod serios sub semnul întrebării. S-au gândit la toate aceste risipe şi neîmpliniri strategice acei birocraţi guvernamentali de la Washington şi din împrejurimile lui, care, de peste şapte ani, ţin ca gaia maţu la prietenia, imunitatea şi impunitatea unui „aliat special”? „Special” în sensul că aproape tot ce atinge, acasă sau afară, se duce de râpă. De asemenea, s-a sesizat schimbarea dramatică din comentariile postate de cititori la articole în presa românească privind relaţiile româno-americane, din 2004 şi până astăzi? Pozitive, decente, exprimând aproape toate satisfacţie şi speranţă în urmă cu ani, în prezent majoritatea lor sunt critici violente la adresa lui Traian Băsescu, dar şi a SUA, ca partenere ale sale. De ce trebuie să sufere, să se ducă în jos, imaginea Americii, de ce rămâne conectată stupid la imaginea unui politician în cădere liberă în propria sa ţară?
           
            Există explicaţii pentru această împotmolire nefericită a părţii americane, ea ţine de câteva neajunsuri şi grevează stăruitor prestaţia managementului politic de după anul 2000. De atunci încoace, descumpănită de schimbările majore din lume şi cu un început, se pare, de scleroză, America se străduieşte să conserve trecutul apropiat, vremea când nimeni şi nimic nu-i contesta leadershipul mondial, mai degrabă decât să investească în viitor. Acesta este primul motiv pentru care Băsescu, fosila vie a unei politici externe americane îndepărtate – opt ani sunt o perioadă de timp foarte lungă pentru evoluţiile extrem de rapide actuale – este încă un partener „în viaţă” pentru unii funcţionari guvernamentali de la Washington. Apoi, a doua pricină a longevităţii sale în graţiile câtorva birocraţi politici şi militari din D.C. este că acestora nu prea le pasă de lumea exterioară, nu ştiu multe despre ea, par să fi fie victimele mai vechi ale demagogilor de la posturile Fox de radio şi de televiziune, şi nu se omoară să-şi amintească nici măcar de experienţa trecută a Americii. Au uitat momentele când aceasta a renunţat la prietenia cu lideri detestaţi de propriile lor popoare, după ce a văzut că are de-a face cu Constituţii democratice terfelite, regimuri antipopulare, terorism civic, dosare politice şi procese trucate contra liderilor naţionali ai Opoziţiei, societăţii civile şi ai sindicatelor, cu cenzură, represiune brutală şi fraude electorale.

            În aceste momente, cursul evenimentelor politice din România ia o cotitură radicală. Este o chestiune de puţine zile şi săptămâni, ca Opoziţia să-şi asigure controlul Parlamentului, guvernarea şi victoria în alegerile pentru administraţiile locale. Şi apoi să se decidă împreună cu toţi românii, democratic şi constituţional, soarta preşedintelui. Iar acei birocraţi politici şi militari de la Washington, menţionaţi mai devreme, ar face bine dacă ar sta deoparte...
           
            La Bucureşti, un preşedinte habar nu are de cuvintele rostite de Abraham Lincoln acum 150 de ani: „...această naţiune, în grija Domnului, va cunoaşte libertatea renăscută, iar guvernul, al poporului, prin popor şi pentru popor, nu va pieri de pe Pământ”. La Washington, nimeni, absolut nimeni nu trebuie să renunţe, sau să risipească drepturile sale din naştere şi valorile tradiţionale ale Americii, aşa cum au fost ele înscrise de un mare preşedinte în „Adresa de la Gettysburg”. Din respect pentru imaginea Americii, pentru propriile lor persoane şi pentru poporul român, prieten.
                                                                                                    
 Radu  Toma