marți, 11 noiembrie 2014

11 noiembrie – Ziua Veteranilor

veteranii
Va fi sărbătorită pentru prima dată în ţara noastră, printr-o ceremonie care va avea loc azi, de la ora 10.30, la Monumentul eroilor căzuţi în teatrele de operaţii şi pe teritoriul României, situat in Parcul Tineretului.
Participanţii la activitate, vor purta cocarde reprezentând un bujor românesc, vor ţine un moment de reculegere şi vor depune o coroană de flori în memoria eroilor căzuţi la datorie, iar mai mulţi veterani ai teatrelor de operaţii vor fi înaintaţi în grad şi vor primi distincţii.
De asemenea, la ora 11.00 vor fi trase clopotele în toate bisericile şi capelele construite în incinta unităţilor militare.
Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.
Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată şi de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar decedat în teatrul de operaţii din Afganistan.
România se alătură, astfel, Australiei, Canadei, Statelor Unite ale Americii, precum şi altor state din Europa care, la 11 noiembrie, îşi arată recunoştinţa pentru militarii întorşi din misiuni şi îşi comemorează eroii.
Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei, respectiv intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial şi se creau condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată şi de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar decedat în teatrul de operaţii din Afganistan, care a fost împuşcat, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu blindat în care se afla. A fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militara” în grad de Cavaler, cu însemn de război.
În ţara noastră se sărbătoreşte şi Ziua Veteranilor de Război, pe data de 29 aprilie, în onoarea tuturor militarilor români care au luptat şi şi-au dat viaţa, pe timpul celor două conflagraţii mondiale, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.

vineri, 24 octombrie 2014

25 Octombrie - Ziua Armatei Romaniei

În urmă cu 55 de ani, prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, s-a decis ca ziua de 25 octombrie să fie proclamată şi aniversată ca "Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române".
Asadar, sărbătorirea Zilei Armatei Române îşi are geneza într-un act normativ emis la o distanţă temporală de 129 de ani de la momentul creării primei armate române moderne.
Din 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, şi până în anul 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi faptelor de arme ale poporului.
La 2 octombrie 1951 a fost sărbătorită pentru prima dată Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, iar din anul 1959 a fost stabilită ca zi aniversară ziua de 25 octombrie.
Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă (1877-1878), Armata Română a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită Ziua Eroilor după Primul Război Mondial, şi la cele dedicate Zilei Naţionale.
Data de 25 octombrie a fost oficializată ca simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc şi s-a impus mentalului colectiv naţional, întipărindu-se în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost în slujba ei.
De ce s-a ales această dată de calendar pentru a deveni “Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române"? Căutând răspunsurile, vom intra în labirintul logicii politice a momentului emiterii sus-numitului decret.
În logica politică a Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale, data de 25 octombrie este ziua când în România se sărbătoreşte Armata Română, pentru că la 25 octombrie 1944 armata a eliberat de sub ocupaţia horthystă Transilvania de Nord.
Sărbătorirea Zilei Armatei în lume s-a instituit, în mod diferenţiat, de la o ţară la alta, după Primul Război Mondial, cu scopul de a oferi societăţii civile posibilitatea evocării faptelor de arme sau evenimentelor hotărâtoare din viaţa fiecărei oştiri. De regulă, aceste zile au fost stabilite în corelaţie cu momentele semnificative din istoria modernă şi contemporană a fiecărei ţări în parte.
Armatele statelor occidentale, cu excepţia Franţei şi Italiei, nu au stabilită o dată anume ca sărbătoare a armatei. Franţa îşi sărbătoreşte armata la 11 noiembrie (ziua armistiţiului dintre Aliaţi şi Germania - 11 noiembrie 1918), iar Italia la 4 noiembrie (data semnării armistiţiului de la Villa Giusti - 4 noiembrie 1918).
În legătură cu “eliberarea ultimei brazde de pământ românesc” la 25 octombrie 1944, s-a acreditat că acea zi decisivă a ultimei mari bătălii a celui de Al Doilea Război Mondial pe teritoriul românesc a fost în mod special aleasă pentru a coincide cu ziua de naştere a Majestăţii Sale Regele Mihai I. Armata Română ar fi ţinut să elibereze ultimul loc ocupat din ţară, drept omagiu zilei de naştere a regelui (comandantul suprem), aceasta devenind, astfel, şi Ziua Armatei.
Dar, la momentul respectiv, Armata Română era integrată Frontului de Vest al Armatei Roşii şi pusă sub ordinele Înaltului Comandament Militar Sovietic. Acel comandament care a ordonat, împotriva oricăror considerente de gândire strategică şi ignorând toate regulile tactice militare de ducere a războiului, angajarea bătăliei de la Oarba de Mureş, care a devenit cel mai tragic moment din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, un adevărat “Katin” pentru armata română. Două divizii au fost masate sub tirul inamic pe un front de numai 400 de metri. Ordinul criminal de a ataca frontal şi fără sprijin de artilerie Dealul Sângeorgiu din zona Iernut a fost dat de comandantul rus, generalul Trofimenco, căruia i se subordona Armata a 4-a română. În luptele pentru cucerirea poziţiilor germane de pe deal, puternic organizate genistic şi apărate de către Divizia 8 Cavalerie SS germană, au căzut peste 11.000 de ostaşi români din Diviziile 9 şi 11 Infanterie române din Corpul 6 Armată. Atacul a avut loc între 22 şi 25 septembrie 1944.
Ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, începută la 9 octombrie 1944, a fost inclusă în operaţiunea ofensivă „Debreţin”, planificată şi condusă de Înaltul Comandament Sovietic, obiectivele acesteia fiind atinse în data de 25 octombrie 1944, când au fost eliberate localităţile Carei şi Satu Mare.
Pentru eliberarea oraşului Carei a fost concepută o mare manevră de învăluire, cu patru divizii din Corpul 6 Armată, care urma să nimicească inamicul din zona oraşului, în timp ce Corpul 2 Armată împreună cu Divizia 11 Infanterie aveau să atace de la sud rezistenţa inamicului din Satu Mare. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie, iar în dimineaţa zilei de 25 octombrie a fost eliberat ultimul oraş românesc de la graniţa de vest. Semnificaţia victoriei este dată de eliberarea teritoriului naţional ocupat temporar în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Victoria asupra trupelor germane şi ungare pe teritoriul românesc a fost câştigată de 525.702 soldaţi români, începând cu 23 august 1944. Dintre aceştia, 58.330 au fost declaraţi morţi, raniţi sau dispăruţi în luptă. Numarul total al pierderilor inamicului s-a ridicat la peste 72.937 de soldaţi.
Ziua Armatei Române este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului român, de obiectivele şi sentimentele Armatei Române, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate teritorială.
Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km de la Marea Neagră până în cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţie străină (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3.821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii.
Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa sumă de 1.120.000.000 dolari, ceea ce însemna de patru ori bugetul României pe exerciţiul financiar 1937-1938. Zilnic, contribuţia României în războiul antihitlerist a fost de aproape 5 milioane de dolari.
La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite - armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în ţară cu steagurile de luptă acoperite de glorie nemuritoare, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare.
Deşi victorioşi pe câmpul de luptă, ostaşii Armatei Române aveau să suporte consecinţele unui proces de transformare bazat pe realităţile postbelice. Supravieţuitorii au fost mult timp ostracizaţi şi marginalizaţi, în mod deosebit cei situaţi în afara graniţelor României, pentru vina de a fi luptat pentru apărarea teritoriului naţional.
Dacă poate fi mai potrivită o altă dată istorică importantă ca zi a Armatei Române, este o problemă în legătură cu care istoricii ar putea să documenteze decidenţii politici, ţinând seama atât de contribuţia militară la făurirea şi apărarea statului naţional unitar, cât şi de tradiţiile poporului român privind cinstirea memoriei eroilor neamului.
Nu putem încheia această evocare fără a face o paralelă între tradiţiile militare seculare ale poporului român şi condiţia prezentă a ceea ce mai reprezintă Armata Română.
Drumul de la o “oaste de ţară”, făurită în secole şi afirmată ca temelie statală în războaie de necesitate naţională (1877-1878; 1916-1919; 1941-1945), până la un corp expediţionar, cu misiuni în teatre de operaţiuni la mii de kilometri de România, a fost atât de scurt şi de rapid parcurs încât clasa politică şi capii puterilor statului nu au avut răgaz de dezmeticire şi reflecţie asupra rosturilor unei viitoare Armate Române.

General (r) Aurel Rogojan

luni, 13 octombrie 2014

SCMD a pichetat, din nou, sediul central al PSD

Astazi, 13.10.2014, incepand cu ora 14.00, SCMD a pichetat din nou sediul central al PSD, situat in Bd. Kiseleff nr. 10, Sector 1, Bucuresti, cu un numar de 50 de membri ai SCMD din Pitesti, Slobozia, Giurgiu si Bucuresti.

De la microfon, presedintele SCMD a anuntat ca exista un plan de destructurare a PSD  si a SCMD, si ca pichetarea se va termina numai la primirea raspunsului conducerii PSD la solicitarile adresate de SCMD la 06.10.2014 (clic aici). 

Pe parcursul manifestarii, Secretarul general adjunct al PSD, dl. Codrin Stefanescu, a venit in mijlocul manifestantilor si a anuntat ca PSD nu doreste lichidarea SCMD, dimpotriva doreste intarirea acestui sindicat care a fost alaturi de PSD la toate evenimentele importante, din 2010 si pana in prezent.

Dl Codrin Stefanescu a anuntat ca, pe parcursul zilei de maine, 14.10.2014, conducerea legitima a SCMD va fi invitatata la dialog de catre conducerea PSD, in scopul gasirii de solutii la cererile adresate de catre rezervisti.

Asteptam cu nerabdare si cu mare interes aceasta intalnire cu liderii legitimi ai SCMD, in conditiile in care, de la Craiova, via Bucuresti, "sectantii", numiti de presedintele SCMD in editorialul de astazi (clic aici), incearca tot felul de aranjamente de culise, in cel mai pur stil fanariot-dambovitean, pentru a impiedica dialogul si conlucrarea institutionala intre SCMD si PSD, in scopul amplificarii conflictului deschis deja si care, foarte probabil, ar duce la declansarea actiunilor cerute de Filiala SCMD Sector 1 Bucuresti (clic aici).



Vom reveni cu noi informatii.
 
Seful Secretariatului General al SCMD,
Lt. Col. (r) Dumitru Rinciog

duminică, 12 octombrie 2014

Scrisoare deschisă a unui istoric român adresată Ministrului Apărării Naţionale

Domnule Ministru al Apărării Naţionale,

În data de 8 octombrie 2014, începând cu orele 11, la Popeşti-Leordeni, Statul Major al Forţelor Aeriene a organizat o comemorare a aviatorului Dan Valentin Vizanty, pilot de vânătoare, celebru as al aviaţiei române din al doilea război mondial, fost comandant al Grupului 6 Vânătoare IAR 80, ocazie cu care s-a dezvelit şi o placă memorială, conform comunicatului de presă de pe site-ul Statului Major al Forţelor Aeriene:
http://www.roaf.ro/ro/presa/comunicate_2014.php?cod=332

La aceasta manifestare subsemnatul nu am fost invitat.

Aş dori să întreb pentru care motiv am fost omis, întrucât:

- sunt autorul singurei cărţi publicate vreodată despre Dan Vizanty, respectiv „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare”, Iaşi, Institutul European, 2010. Cartea a fost prefaţată de istoricul Neagu Djuvara, şi s-a bucurat până în prezent de 7 recenzii, inclusiv în revistele „Observatorul cultural”, „Convorbiri literare”, „Observatorul militar” şi altele. Sunt de asemenea cercetător acreditat CNSAS din ianuarie 2010 pe tema „Un pilot desăvârşit – Dan  Vizanty”.

- Tot despre Dan Vizanty am publicat un capitol în lucrarea „Aviatori de altădată” (Iaşi, Institutul European, 2012, prefaţă de Horia Gârbea), carte ce s-a bucurat până în prezent de 11 recenzii, inclusiv în Polonia.

- Tot despre Dan Vizanty, am publicat în anii 2010 – 2014 următoarele şapte articole în revistele „Observatorul militar” (organ MApN), „Rost”, „Istorie şi civilizaţie” şi „Revista 13”:

1) Centenar Dan Vizanty. Un pilot desăvârşit, în „Observatorul militar”, an XX, nr 4 (1037), 27 ianuarie – 2 februarie 2010, p. 16.

2) Centenar Dan Vizanty (I). În luptă contra americanilor. 4 aprilie 1944, în „Rost”, an VIII, nr. 86, aprilie 2010, pp. 49 – 53.

3) Centenar Dan Vizanty (II). 10 iunie 1944. O palmă usturătoare dată de români aviaţiei americane, în „Rost”, an VIII, nr. 87, mai 2010, pp. 68 – 78.

4) Centenar Dan Vizanty (III). „Lunga vară fierbinte” 1944, în “Rost”, an VIII, nr. 88, iunie 2010, pp. 62 – 68.

5) Centenar Dan Vizanty (IV). 1945 – 1947. Un sfârşit şi un început, în “Rost”, an VIII, nr. 89, iulie 2010, pp. 59 – 64.

6) Apărător al cerului Bucureştilor – căpitan aviator Dan Vizanty, în „Istorie şi civilizaţie”, an II, nr. 14, noiembrie 2010, pp. 13 – 15.

7) Închisorile pilotului Dan Vizanty, în „Revista 13”, 13 iunie 2014.

Întreaga mea activitate de istoric specializat pe domeniul istoriei militare – istoria aviaţiei înglobează trei volume de autor, toate dedicate aviaţiei române în al doilea război mondial, şi peste 80 de studii şi articole de specialitate, comunicări ştiinţifice, recenzii şi interviuri.
http://daniel-focsa-istorieromaneasca.blogspot.ro/

Prin cele de mai sus vreau să arăt că sunt un istoric ce a făcut foarte mult pentru păstrarea memoriei lui Dan Vizanty şi pentru recuperarea acesteia în spaţiul memoriei colective a românilor, dar şi a memoriei altor aviatori ai aeronauticii române.
Îmi permit să întreb dacă printre cei invitaţi la comemorarea organizată de Statul Major al Forţelor Aeriene, în data de 8 octombrie la Popeşti-Leordeni, eveniment la care eu nu am fost invitat, se găsea cineva cu mai multă expertiză decât mine în domeniul de cercetare „Comandor Dan Vizanty”.
Neinvitarea mea la un eveniment organizat de o instituţie a statului român cum este MApN prin Statul Major al Forţelor Aeriene, mă feresc să o calific, însă este cel puţin regretabilă. Fără îndoială nu există nicio obligaţie legală pentru cineva de a învita pe altcineva la o manifestare publică, există însă o obligaţie morală a unei instituţii de stat, care funcţionează pe bani publici, atunci când organizează o comemorare a unui celebru aviator român, să nu omită tocmai pe autorul singurei cărţi dedicate memoriei acelui aviator.

Cu tristeţe şi profundă dezamăgire,

Daniel Focşa

istoric
Bucureşti, 11 Octombrie 2014

luni, 6 octombrie 2014

In Bucuresti a inceput pichetarea sediului central al PSD

In pofida tuturor celor care vad in SCMD o anexa a partidelor politice si indeosebi a PSD, astazi, 06.10.2014, un grup de 40 de manifestanti a pichetat sediul central al PSD, situat in Bucuresti, Bd. Kiseleff, nr. 10. Printre manifestanti s-au aflat si membri ai Filialei SCMD Constanta, in frunte cu presedintele acestei filiale.

De la microfon, vorbitorii au subliniat faptul ca PSD si aliatii sai au abandonat promisa "Dreptate pana la capat". SCMD si aliatii sai nu abandoneaza insa lupta pentru infaptuirea acesteia, preluand de astazi acest slogan. S-au reamintit toate promisiunile neonorate de catre actuala Putere. S-a protestat vehement impotriva noii "vacante" parlamentare, un gest iresponsabil al alesilor nostri, care dezamageste profund opinia publica romaneasca, cerandu-se revenirea la lucru cat mai grabnica a parlamentarilor.

Un regret si un gust amar l-a lasat absenta reprezentantilor media de la acest eveniment, dovedind astfel, de la caz la caz, fie obedienta fata de Putere, fie dezinteres fata de societatea civila, fata de cererile si doleantele cetatenilor de rand ai Romaniei.

A fost depusa la registratura PSD adresa cu nr. 1245/06.10.2014.

Manifestantii au decis sa revina la sediul PSD peste o saptamana, adica luni, 13.10.2014, ora 14.00. 



 Multumim tuturor participantilor si sustinatorilor acestei actiuni, adica tuturor acelora care inteleg si pun interesul SCMD si interesul public inaintea orgoliilor de tot felul si a intereselor de partid!

Despre rezultatele acestui protest puteti citi informarea din 07.10.2014 a presedintelui SCMD (clic aici).

SEF SECRETARIAT GENERAL AL SCMD,
Lt. Col. (r) Dumitru RINCIOG

vineri, 3 octombrie 2014

Cand noi, romanii, vom realiza ca trebuie sa luptam pentru interesul altui grup social ca si pentru interesul propriu, vom putea spera la o schimbare in bine a societatii.

Inteleg ingrijorarea si supararea Domnului Popescu.
Din pacate filiala Targu Mures numara foarte putini membri activi. Totusi comunicam intre noi pe adresele de e-mail personale si din aceasta cauza nu am mai publicat informatiile pe blog, considerand, poate gresit, ca toti cei care sunt interesati ar trebui sa acceseze blogul SCMD. Am ramas putini pentru ca pentru unii singurul interes l-a reprezentat lupta pentru recastigarea pensiei avuta anterior.
Din pacate pe prea putini ii intereseaza si ziua de poimaine, prea putini constientizeaza faptul ca atat interesul de grup, cat si interesul general, trebuie aparate tot timpul. Cand noi, romanii, vom realiza ca trebuie sa luptam pentru interesul altui grup social ca si pentru interesul propriu, vom putea spera la o schimbare in bine a societatii.
In prezent, noi, cadrele militare in rezerva si in retragere, suntem impartite in sute de asociatii care ori se razboiesc intre ele, ori se ignora. Traim si situatia absurda a luptei in sanul aceleiasi organizatii. 
Cu amaraciune,
Ionel Ujica
iujica@yahoo.ca

În data de 2 octombrie 2014, 13:01, Popescu Ion <cati_ro@k.ro> a scris:


Ati postat pe pagina principala anuntul privind inceperea pichetarii la sediul PSD.

Dar, pe paginile filialelor ''binevoitoare'' nu apare asa ceva, fapt pentru care sindicalistii nu vor sti ce sa faca.

Au mai fost situatii identice, cind de la conducerea centrala s-a comunicat o pichetare si unele filiale au sabotat-o prin absenta oricarei masuri organizatorice, obligatorii pentru reusita actiunii. Asadar, acum ce facem ???

Sugestie: treceti rapid in revista paginile filialelor si vedeti de cind nu s-a postat pe unele dintre ele, ceea ce, pentru sindicalisti, reprezinta mesajul disolutiei !

Apoi incercati vreo masura de remediere, ca filialele alea n-or fi ele tinutul secuiesc sa faca ce vor !!!

NOTA  SECRETARIATULUI GENERAL AL SCMD:

Multumim tuturor liderilor de filiale care au luat masuri de difuzare si mediatizare in randul membrilor SCMD a deciziei CD al SCMD de pichetare a sediului central al PSD din Bucuresti, incepand de luni, 06.10.2014, ora 14.00.
Evident ca decizia se adreseaza membrilor SCMD din Bucuresti si nu acelora din provincie. 
Asadar, membrii SCMD din Bucuresti, care inteleg ca este in interesul lor sa participe la aceasta manifestatie publica, sunt asteptati in Bd. Kiseleff, nr 10, indiferent daca presedintele filialei din care fac parte i-a anuntat sau nu.
Va vom anunta zilnic in legatura cu filialele care isi trimit reprezentanti la acest protest.


Lt Col. (r) Dumitru RINCIOG

luni, 29 septembrie 2014

SOS PENTRU SOTIA UNUI CAMARAD

O tanara din Bucuresti, sotia unui camarad, cauta o echipa de medici care sa-i opereze tumoarea gigant aparuta la sold si care a avansand rapid in ultimele luni, in timp ce era insarcinata. 
Ana Maria a ales viata copilului, cu toate riscurile, iar acum se lupta sa traiasca si EA, insa, niciun doctor din Romania, nu vrea sa o opereze pentru ca interventia este foarte dificila si poate fi letala.
Tumoarea este foarte mare, cu un diametru de 30 de centrimetri. Sotia camaradului nostru isi alina durerea cu morfina din sase in sase ore. Singura si unica salvare este o interventie chirurgicala facuta de o comisie de chirurgi de la o clinica privata din Germania. Costul interventiei chirurgicale si tratamentele ulterioare se ridica la suma de aproximativ 60.000 de euro...

 Camarazi!
Impreuna formam o forta... impreuna suntem puternici! Hai sa ne unim si sa ajutam un camarad aflat la greu... sa punem mana de la mana, banut cu banut, si sa incercam sa strangem aceasta suma de bani ce inseamna VIATA.

Camarazi!
Sa ajutam ca acest copilas sa creasca vesel langa ambii parinti si cand se va face mare, Ana Maria si sotul ei sa se mandreasca cu el...

 Contul in care puteti dona orice suma de bani, este:             RO48BPOST74401426659RON01 - Morcov Iulian (tatal bolnavei).

 Vizionati apelul umanitar de la Antena 1 din cadrul emisiunii "Observator":
http://observator.tv/social/o-mama-cauta-un-medic-sa-o-salveze-134129.html





Liga Militarilor Profesionisti - www.ligamilitarilor.ro

luni, 25 august 2014

Solicitare a SCMD inregistrata la Guvernul Romaniei cu nr. 9575/25.08.2014

                                    
Catre,
Guvernul Romaniei


In atentia:      Domnului Prim ministru Victor Ponta
Subiect:           Legi speciale


Domnule Prim ministru,

Stirile aparute saptamana trecuta in media, ca Guvernul Romaniei si-a schimbat pozitia fata de "legile speciale", adica fata de legile ocupationale, care stabilesc conditiile de pensionare pentru categoriile sociale atipice, a caror munca nu poate fi cuantificata conform normelor unei legi unice (militari, politisti, piloti, etc) a trezit o vie emotie si in randul rezervistilor.

Va informez ca Proiectul Legii pensiilor militare de stat se afla de luni de zile la Comisia de munca a Camerei Deputatilor, cu toate avizele necesare, asteptand doar avizul Guvernului pentru redactarea raportului care-l va introduce in procedura de vot. Noi consideram ca poate fi votat si legea prmulgata in cursul lunii septembrie a.c., cu aplicare de la 1 ianuarie 2015.

Anexez prezentei punctajul de probleme juridice privind necesitatea reintroducerii pensiilor militare de stat.

In situatia ca sunt necesare lamuriri suplimentare, va rog domnule Prim ministru sa luati in considerare, ca si in cazul Legii partial reparatorii 241/2013, eventualitatea unei intalniri, in functie de programul dvs. extrem de incarcat, cu reprezentantii SCMD.
                                                                    
Va asiguram, Domnule Prim ministru, de intreaga noastra consideratie.

Cu multumiri,
PRESEDINTELE SCMD,
Col. (r) dr. DOGARU MIRCEA

joi, 26 iunie 2014

Maine, 27.06.2014, Inalta Curte de Casatie si Justitie va da verdictul in Dosarul nr. 2715/2/2012. Vom afla daca se va face dreptate unui tanar ofiter patriot si curajos - Lt. Alexandru Gheorghe

ACTUALIZARE LA 02.07.2014: Decizia nr. 3117/02.07.2014. Admite recursul declarat de reclamantul Gheorghe Alexandru împotriva sentintei civile nr. 5491 din 2 octombrie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a, de contencios administrativ si fiscal. Modifica sentinta atacata. Admite, în parte, actiunea, în sensul ca anuleaza Ordinul MP 98 din 22 februarie 2012 al Ministrului Apararii Nationale. Înlocuieste sanctiunea trecerii în rezerva cu sanctiunea amânarii înaintarii în gradul urmator pe timp de doi ani. Dispune reintegrarea reclamantului în rândul cadrelor active ale Ministerului Apararii Nationale. Obliga pârâtul sa-i plateasca reclamantului drepturile salariale începând cu data trecerii în rezerva si pâna la reintegrarea efectiva, cu dobânda legala pâna la data achitarii efective. Respinge cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiata. Obliga intimatul la plata sumei de 1.000 lei catre recurent, reprezentând cheltuieli de judecata, cu aplicarea art. 274 alin. 3 c.p.c. Irevocabila. Pronuntata, în sedinta publica, astazi 2 iulie 2014.

 Dos. nr. 2715/2/2012
Termen: 20 iunie  2014
 

Către,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal


            Subsemnatul ALEXANDRU GHEORGHE, domiciliat în Municipiul Sibiu, Str. Turnului, nr. 19, identificat cu C.I. nr. ..................., seria .........., C.N.P. .........................., având calitatea procesuală de recurent în cauza de contencios administrativ care formează obiectul dos. nr. 2715/2/2012, cu termen de judecată la data de 20 iunie 2014, prin apărător ales av. Dr. Ioan SABĂU – POP, depunem în conf. cu art. 146 din Codul de  procedură  civilă anterior:


NOTE DE CONCLUZII SCRISE PRESCURTATE


            în susţinerea demersului nostru procesual care să fie luate în considerare de către Înalta Curte la pronunţarea deciziei. Temeiurile de drept ale recursului nostru art. 304 pct. 8 şi 9 din C.P.C. De asemenea, fiind un recurs împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă, invocăm sub aspect devolutiv de a fi soluţionat prin reeditarea parcursului procesual şi analiza sub toate aspectele.

            Solicităm admiterea recursului şi pentru următoarele considerente aduse în dezvoltarea motivelor de recurs:

1.      În cauză acţiunea disciplinară declanşată faţă de subsemnatul lt. (r.) Alexandru Gheorghe se întemeiază pe procedura instituită de Regulamentul Consiliilor de judecată al MApN R.G. – 8/2005.
În cele 26 de articole ale R.G. – 8/2005, emis prin Ord. Nr. M. 153/12.09.2005, sunt cuprinse dispoziţii stricte şi după rigori militare asupra metodologiei de urmat funcţional de către organismele înfiinţate cu competenţă în materia disciplinară a cadrelor.
De asemenea, R.G. – 8/2005, are 7 Anexe de descriere a metodologiei şi a formularisticii la care se adaugă forma Ordinului final emis de ministru după finalizarea procedurii, care ordin spre deosebire de alte acte administrative poartă anumite semne caracteristice Secretariatului General am Ministrului Apărării precum şi semnătura ministrului ce trebuie comunicat într-un exemplar persoanei vizate, cu atât mai mult când este luată măsura cea mai severă, de îndepărtare din rândul cadrelor active. Modelul ordinului are o distincţie netă faţă de cel al altor ministere, tocmai pentru a-l individualiza şi a semnifica importanţa lui. El este redactat pe model înseriat şi purtând embleme ale însemnului puterii conferite M.A.N. – ministrului ca autoritate superioară, pe hârtie imprimată la imprimerie, pentru a nu fi contrafăcută. El se comunică ofiţerului în exemplar originalul, dublul exemplarului.

Aprobarea şi intrarea în vigoare a R.G. – 8 prin Ordin al ministrului pentru a primi forţă obligatorie, ca act administrativ normativ al unei autorităţi publice centrale, respectiv M.A.N. se impunea publicarea lui în M.O. al ordinelor pe care le emit miniştrii, are rolul de a fi adus la cunoştinţă publică  către orice persoană fizică sau persoană juridică, ţinând seama de interesul public pentru regulile militare, de importanţa sistemului şi specificului.
Regulamentul R.G. – 8, nu se încadrează în categoria acelora care nu este destinat publicităţii, cum ar fi actele de comandament militar sau cele care privesc operaţiuni tehnico – tactice în teatre de operaţii, de antrenament, de mobilizare, etc. Chiar Regulamentul prevede menţiunea „NESECRET”  şi că a fost editat într-un număr limitat de exemplare, indicând fiecare exemplar un număr de ordine, cum este de exemplu cel pe care l-am obţinut în copie, respectiv nr. 1180,  după declanşarea procedurii litigioase, pe care l-am depus şi la instanţă. Număr limitat şi numerotat de exemplare este la fel un indiciu de comunicare restrânsă, de reducere a publicităţii sale.
În statul de drept este esenţială publicarea actelor normative, cu atât mai mult că armata este concepută într-o nouă viziune instituţională încât transparenţa şi vizibilitatea sa trebuie să fie percepută de publicul naţional şi contribuabil ca o garanţie a menirii ce o are ca autoritate publică administrativă în domeniul specific de activitate al puterii executive, important pentru apărarea naţională.  Secretomania inutilă şi peste dispoziţii ale legii organice nu –şi mai au valabilitatea.

Pentru îndeplinirea îndatoririlor constituţionale de fidelitate şi de apărare faţă de ţară (art. 54 – 55 din Constituţie) de îndeplinirea atribuţiilor ce revin în domeniu puterii legiuitoare (art. 65 lit. c) şi d) din Constituţie), preşedintele republicii (art. 92), faptul că forţele armate sunt subordonate exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale, atribuţii de apărare colectivă în sisteme de alianţă militară (art. 118 din Constituţie), sunt texte de principiu fundamentale care justifică dreptul de a cunoaşte funcţionarea sistemului de către cetăţenii contribuabili fie şi cei obişnuiţi, dar atât mai mult cadrele militare active ce sunt vizate direct de disciplina militară.  Cadrele sunt supuse direct aplicării regulamentelor şi disciplina ca măsură trebuie să fie percepută de public, de întreaga societate.
 Armata Română este în prezent integrată într-un sistem de alianţe care presupune o ordonare structurală care trebuie să fie cunoscută şi armonizată în reglementări potrivit sistemului de alianţe din care face parte, astfel că regulamentele de conduită profesională şi etică trebuie să fie transparente, publice, unica modalitate legală de a le realiza este publicarea în M.O. a acelor regulamente şi ordine, care nu sunt exceptate expres de legiuitor. Or, R.G. – 8/2005 este un astfel de regulament, adică normă administrativă, nesecret şi cu caracter de act normativ administrativ. Faptul că el a fost abrogat expres prin Ordin al actualului Ministru în anul 2013, indică, că este un act administrativ cu destinaţie publică şi nesecret.  Măsura ABROGĂRII poate fi dispusă numai pentru un act normativ în vigoare şi publicat în M.O. Altminteri trebuia să se dispună o altă măsură de scoatere din vigoare (anularea, etc.) fie şi ca o măsură de sancţionare a actului. Ordinul de abrogare a fost publicat în M.O., or principiul simetriei actelor juridice obligă ca ultimul Ordin care este valabil şi publicat, de vreme ce-l abrogă pe R.G. – 8, se recunoaşte în principiu că trebuia să fie publicat pentru a i se recunoaşte existenţa.
R.G. – 8/2005, nu a fost publicat niciodată în M.O., pentru a fi cunoscut cuprinsul său şi data la care intră în vigoare, drept urmare susţinem că este un act administrativ normativ inexistent. Dacă a fost abrogat în anul 2013, se recunoaşte implicit că dacă nu a fost publicat nici nu există, nici nu este valabil.
Aşadar nu putea fi declanşată o procedură disciplinară în baza lui R.G. – 8, nepublicat deci inexistent, armata română nu este în prezent învăluită de secrete şi mistere fără cunoaştere şi recunoaştere de societate şi public.  Numai un ordin publicat poate să fie analizat dacă este emis în conformitate cu Constituţia, pentru a fi validat sau contestat după caz, în regimul juridic instituit în Statul de drept.
Nepublicarea R.G. – 8/2005 şi al Ordinului Ministrului, îl lipseşte de eficacitate, cu alte cuvinte este considerat inaplicabil, în teoria şi jurisprudenţa pronunţată, atât în perioada interbelică, cât şi în perioada de dinainte de anul 1990 caracterizată ca dictatorială şi nedemocratică, actele normative de putere unilaterală, au fost calificate INEXISTENTE, lipsite de eficienţă, neaplicabile, în concluzie NULE. Efectele care şi le propun nu pot fi produse dacă nu este publicat.
În contextul actual al statului de drept, acest Regulament care nu a fost publicat, îl face ineficient pentru că nepublicat în M.O. el nu există, iar inexistenţa duce la sancţiunea cu nulitate absolută a întregii proceduri şi soluţii adoptate în temeiul său. Deci şi a noţiunii finale de sancţiune.
Regulamentul pretins emis în baza Legii nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare art. 7 din O.U.G. nr. 14/2001 aprobată prin Legea nr. 389/2001, este o activitate normativă de legiuitor secundar, care trebuie să creeze cadrul de aplicare al legii la care nu adaugă şi nu completează, ori în consecinţă activitatea legiuitorului secundar are loc la fel precum şi legea care o aplică trebuie să fie publicată. De asemenea procedura de tehnică legislativă prevăzută de Legea nr. 24/2000, privitoare la suita de proceduri constând din avize, etc.
Actul administrativ normativ de putere unilaterală, pentru a fi valabil se cere îndeplinirea unor cerinţe legale, de fond şi de formă. Dacă nu sunt îndeplinite întreaga procedură şi deciziile luate pe el  ca temei sunt nule absolut.
Repetăm Regulamentul R.G. – 8 şi Ordinul ministrului de aprobare nu au fost publicate în M.O., ca atare sunt necunoscute, nelegale, inexistente, lipsite de eficienţă şi forţă juridică.

 Condiţiile de formă esenţiale pentru ca un act administrativ să fie valid şi să îşi producă efectele sunt: emiterea de către organul competent, publicarea sau aducerea la cunoştinţă în formele prescrise de lege, semnarea de către reprezentantul legal al autorităţii, ştampilarea cu sigiliul instituţiei care să cuprindă în cadrul său menţiunile care identifică autoritatea. Lipsa acestor cerinţe descalifică pretinsul act ca fiind „un act inexistent”, iar inexistenţa este considerată de doctrina relevantă şi în jurisprudenţă, în mod clasic şi constant  că este o sancţiune  similară nulităţii absolute şi are efectul sever că înlătură un atare act ca fiind nul. Regulamentul nepublicat şi ordinul de trecere în rezervă la fel necomunicat integral. Ni s-a transmis doar o adresă de la unitatea militară fără ordinul de trecere în rezervă integral şi original din care să rezulte că a fost emis de ministru, întocmit şi parafat cu exigenţa impusă acestei autorităţi.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru Ordinul nr. 98/22.02.2012 al Ministrului A.N., de trecere în rezervă, cu precizarea că nu ne-a fost comunicat în original, în întregime, care nu este doar o simplă formalitate. Necomunicarea ordinului în original nu poate fi suplinită de adresa nr. A.1069/din 23.02.2012, emisă de U.M. 01930 Câmpia Turzii, care susţinem că nelegal s-a procedat.

 Ordinul de excludere nr. MP 98/2012 a fost abuziv clasificat ca fiind SECRET DE SERVICIU, deşi după cum uşor se poate observa din conţinutul său, el reproduce un articol dintr-o lege publica, respectiv Legea 80/1995. Care a fost în fapt motivaţia clasificării unui act administrativ cu caracter NESECRET atât ca problematică cât şi ca formă, la nivel de SECRET DE SERVICIU, deşi nu conţine nici o informaţie de natura celor clasificate? Explicaţia este doar una şi este foarte simplă, şi presupune încercarea Ministrului Apărării Naţionale de la acea dată, de înlăturare a oricărei responsabilităţi juridice a sa, asupra emiterii unui ordin abuziv de excludere din rândul cadrelor militare. De altfel, prin examinarea copiei depusă la dosar (fila 42)rezultă că este trasă linie peste menţiunea din partea dr. de sus: „Secret de serviciu/5 ani” şi după aceea comparată olograf menţiunea „Nesecret”. Toată construcţia apărării pârâtului, cu joaca dintre cuvintele „secret” şi „nesecret”, apare ca neserioasă şi dovedeşte o ezitare care n-ar trebui să existe în armată, fiind în discuţie doar nişte hârtii şi nu o activitate militară în teatru de operaţii militare.
Motivul acestei acţiuni îl reprezintă faptul că propunerea de excludere din rândul cadrelor militare active a fost trimisă în mod ABUZIV de către Comandantul U.M 01930 Câmpia Turzii la numai o zi de la data emiterii sale (15.02.2012), deşi aşa cum însăşi Decizia Consiliului de Judecată statutează la finalul acesteia, ea nu putea fi trimisă eşaloanelor superioare sau Ministrului Apărării, decât după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, prevăzut atât de lege cât şi de regulamentele în vigoare, sau după rezolvarea în instanţă a contestaţiei la decizia Consiliului de judecată, care are doar valoare de propunere, şi nu presupune aplicarea imediată şi unilaterală a acesteia. Cu alte cuvinte, Ordinul MP 98 al Ministrului Apărării emis la data de 22.02.2012, a fost emis ABUZIV, întrucât termenul de contestare a deciziei Consiliului de judecată (care avea doar statut de propunere), nici nu se scursese iar eu eram încă în drept de a contesta decizia Consiliului de judecată la instanţa de contencios administrativ, care urma să se pronunţe asupra modului de desfăşurare a Consiliului de judecată şi asupra îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond în alcătuirea acestuia la ordinul Comandantului U.M 01930 Câmpia Turzii. Ştiind că ordinul nu este emis respectând termenele legale de atac, Ministrul Apărării Naţionale, a emis totuşi ordinul de excludere, dar nu şi-a asumat semnarea acestuia şi comunicarea către mine, dispunând emiterea unei înştiinţări de către Biroul Personal al U.M 01930, încercând astfel, în opinia mea, evitarea oricărei răspunderi juridice, deşi singurul în măsură, conform legii şi regulamentelor militare, să dispună anularea propunerii emise de către Consiliul de judecată sau aprobarea acesteia, este persoana Ministrului Apărării Naţionale. Mai mult, ordinul MP 98/2012 depus la dosarul cauzei de către MApN în urma deciziei Curţii de Apel Bucureşti, nu poate fi cu certitudine considerat ca fiind un ordin emis de Secretariatul General al Ministrului Apărării, întrucât, comparat cu un alt ordin original emis de către acest compartiment, nu respectă criteriile de formă, cum ar fi antetul specific doar Cabinetului Ministrului Apărării Naţionale, prezenţa acvilei imprimate pe fundal, şi nu respectă nici măcar criteriile unui document uzual al oricărei unităţi militare, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu antetul unităţii emitente, gradul, numele şi prenumele, funcţia pe care o încadrează, în clar, precum  şi ştampila celui ce aprobă documentul.
În ambele ipoteze, prima chiar constatând că actul ar exista dar nu are îndeplinită cerinţa de formă obiectată, publicarea, a doua considerat ca fiind inexistent din aceleaşi motive, sancţiunea este nulitatea absolută. Ordinul de trecere în rezervă deşi atacat nu ni s-a comunicat în integralitate nici până în prezent, reieşind o dificultate de a-l combate.
Nu se poate da nici o credibilitate, nici autenticitate unui act administrativ dacă propriis sensibus, funcţionarul competent nu are un contact efectiv cu acel act, pentru că în opinia noastră atestă valabilitatea, însuşirea şi responsabilitatea semnăturii pe care a dat-o sub imperiul funcţiei. Nu este o simplă formalitate pentru că legiuitorul a dat Ministrului Apărării anume modalităţi de redactare şi parafare a unui Ordin, pentru a-l putea individualiza şi stabili autenticitatea prin sigiliu, formă şi antet. Simpla adresă  U.M. care ni s-a comunicat nu suplineşte ordinul, cu care trebuie să avem contact direct şi a-l cunoaşte integral, după care să adoptăm o conduită în deplină cunoştinţă de cauză.

Autori de prestigiu, consideră că actul juridic considerat ca inexistent, devine ineficace precum constatarea directă a nulităţii, efectul sancţiunii în toate cazurile este că se consideră că nu a existat nici un moment, devenind aplicabil astfel regimul nulităţii în forma severă ca sancţiune.
El nu va putea fi considerat act juridic nici măcar un moment, ci cel mult un fapt juridic material”, aceasta pentru că un act inexistent este lipsit de elementele inerente naturii sau obiectului său;  inexistenţa poate fi declarată de către instanţa judecătorească competentă, autorul arată că poate fi constatată „de orice instanţă judecătorească şi chiar de simpli cetăţeni(acad. Prof. Tudor Drăganu: Actele de drept administrativ , Ed. Şt. 1959, p. 149 – 151).

Facem pe drept cuvânt  remarca: dacă în regimul politic anterior, apreciat dictatorial,  injust  şi represiv se pretindea îndeplinirea unor cerinţe formale obligatorii, cu atât mai important devin de actualitate şi de respectat principiile şi normele statului de drept în zilele noastre, desigur rigoarea ţine seama şi de cine este autoritatea militară.

Consideraţiile distinsului profesor depăşesc sfera unui excurs teoretic, pentru că opinia este consacrată şi în practica judiciară din justiţia blamată a acelor timpuri, care este o ordonare corectă faţă de lege. În acest sens s-a decis şi în practica dreptului civil că atunci când un act juridic nu este semnat, sau nu este adus la cunoştinţă publică în formele prescrise de lege, nu rezultă intenţia specificată şi este vorba „de constatarea inexistenţei actului” (Tribunalul Suprem, Decizia civ. nr. 1801/12.10.1956, publicată în „Culegere de decizii”  ale Tribunalului Suprem pe anul 1956, Ed. Şt. 1958, p. 370 – 372).

Un act administrativ trebuie să se bucure de prezumţia de legalitate şi atunci forma în care este emis devine o componentă a prezumţiei de putere, iar dacă este lipsit de un element chiar de fapt dar indispensabil, pentru a avea fiinţă legală, această prezumţie nu poate să opereze ca să îi dea forţa cu care este investită puterea administrativă. Viciul pe care îl comportă prin lipsurile observate îl face ineficient – inexistent şi nu i se poate atribui caracterul obligatoriu. Conform autorului citat neregularitatea constatată nu se poate acoperi nici prin ratificare, nici prin trecerea unor termene, este, în fine pur şi simplu ineficient. Condiţia unică este de publicare, care nu s-a realizat, de unde se atrage sancţiunea. Nepublicarea nu este o simplă lipsă de opozabilitate dar chiar şi fără a fi opozabil faţă de terţi, procedura cum şi prescripţiile pe care le cuprinde privind măsurile pe care le destinează ele nu pot să fie luate, în speţă nu se poate finaliza cu o măsură disciplinară.

Teoria şi practica declarării ineficienţei actului juridic este îmbrăţişată şi în dreptul civil „în caz când forma cerută de lege n-a fost îndeplinită ar fi sancţionate cu inexistenţa”. Ar fi şi acesta „ un al treilea motiv de nulitate” (în acest sens, autori consacraţi, începând cu civiliştii clasici, din care s-a dezvoltat şi teoria actului administrativ: C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu şi Al. Băicoianu în Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei”, 1928, p.183 şi 193 – 196; teorie  preluată în lucrarea erudită  „Tratat de drept civil, vol. I”, Partea Generală” sub coordonarea Prof. Dr. docent Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Salvator Brădeanu, Ed. Academiei, 1967, p. 339 – 342), care le încadrează în categoria actelor juridice lovite de nulitate. Exegeza autorilor priveşte categoria tuturor actelor inclusiv administrative.

Aducând în actualitate această problematică, autorii de drept administrativ contemporani afirmă cu argumente solide că inexistenţa actului „care în dreptul administrativ a avut şi are o importanţă mult mai mare decât în dreptul civil” care l-a avut promotor în perioada interbelică pe prof. Paul Negulescu, că „utilitatea practică a categoriei de inexistenţă este scoasă în evidenţă de Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ” (Antonie Iorgovan: Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed CH Beck, 2005, p. 78 – 79). Invocarea „inexistenţei”, potrivit autorului poate fi constatată în faţa oricărei autorităţi şi că în prezent inexistenţa este mai mult decât o noţiune de nivel abstract, dar „o importantă instituţie de ordin Constituţional” sens în care se alătură doctrinei citând din autori consacraţi (Tudor Drăganu, Ilie Iovănaş).

Instituţia pârâtă nu se apără şi nu aduce justificări apte de credibilitate referitoare la această deficienţă. Chiar şi aşa nici procedura prevăzută de R.G. – 8/2005, nu s-a respectat, urmând a constata din dosarul care am cerut să se depună conform legii. Nu toate componentele procedurii se găsesc în dosar.

Astfel că R.G. – 8/2005 prevede punctul de vedere al comandantului unităţii, care lipseşte. Dosarul disciplinar este incomplet, în lipsa poziţiei scrise a comandantului, cel mai în măsură să evalueze disciplinar pe ofiţer şi mergând mai departe, structura de comandă şi decizie superioară îşi formează premisele decizionale complet şi prin luarea în considerare a punctului de vedere al comandantului. Luând decizia fără părerea comandantului sub formă de constatare şi propunere nu au fost avute în vedere toate cerinţele prevăzute tocmai de acel R.G. – 8, chiar aşa deficitar cum el se prezintă. Singura concluzie care se desprinde este că Ordinul de trecere în rezervă are lipsuri esenţiale la dosar care nu pot fi acoperite şi că dovezile (informaţiile) de care s-a folosit decidentul final sunt incomplete iar ordinul nelegal (art. 12 alin. 2), lit. c din R.G. – 8/2005).

În lipsa acestora susţinem că actele atacate sunt nule, mai mult „inexistente”, sancţiunea care trebuie să intervină în sensul de a fi declarate lipsite de eficacitate. Clasificarea şi caracterizarea actelor normative o face legiuitorul şi nu emitentul. Chiar şi aşa R.G. – 8/2005 este “Nesecret”, nici o justificare nu are emitentul că nu a fost publicat, cum nu are nici pentru încălcarea art. 12 alin. 2 lit. I din Regulament.

Emiterea actului trebuie să fie făcută în forma şi prevederile prestabilite de lege care are consecinţe practice: cunoaşterea conţinutului; posibilitatea dovedirii în caz de litigii,  forma îmbracă două aspecte: forma exterioară şi condiţiile de ordin tehnic. Semnarea şi contrasemnarea unui act administrativ este stipulată de Constituţie (ex. art. 104 (7), şi legile, art. 137 din Legea nr. 215/201), am dat ca exemple, cu precizarea că „acolo unde legea cere forma scrisă, nesemnarea reprezintă o încetare  a unei condiţii de valabilitate”. (În acest sens: N. Miulescu, Ştiinţa administraţiei, Ed. U.J. 2010, p. 205). Valabil şi în ce priveşte publicarea actului administrativ care este obligatorie.

Un act administrativ nepublicat şi/sau necomunicat în forma prescrisă de lege nu naşte un raport juridic cu efectele pe care şi le propune pretinsul act (a se vedea: V. I. Prisăcaru: Tratat de drept administrativ, Ed. II, Ed. All 1998, p. 216 – 217; I. Imbrescu, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Lumina Lex, 2008p. 119 – 120). Nu se legitimă oficial adresa transmisă de unitatea militară care face vorbire de Ordin, dar care Ordin nu ni se comunică cu semnătura ministrului. Un ordin (precum cel de trecere în rezervă) are la rândul său în cerinţele de fond şi de formă, are cele trei părţi (expunere de motive, în fapt şi în drept), concluzia ministrului şi dispoziţia lui, care îmi rămân necunoscute datorită faptului că mi s-a comunicat o adresă sumară care trimite la acel Ordin nr. 98/22.02.2012.

2.     Pe fond, sunt de lămurit cel puţin două aspecte prin prisma cărora criticăm decizia primei instanţe, ca de altfel întreaga procedură până şi inclusiv emiterea Ordinului nr. 98/22.02.2012.

Primul aspect, că nu s-a stabilit o stare de fapt exactă şi reală care a dus la aplicarea sancţiunii de trecere în rezervă. Era obligaţia pârâtei, să dovedească culpa profesională cum firesc este în raporturile de serviciu. Pentru că subsemnatul nu am făcut afirmaţii denigratoare la adresa Armatei, nu m-am înregimentat politic, nu am luat atitudine partizană, ci doar m-am exprimat ca cetăţean şi ca militar în limitele legale prevăzute de Legea 571/2004 privind avertizorul în interes public după cum de altfel înştiinţasem în prealabil la sfârşitul Raportului adresat Şefului Statului Major General, raport depus la dosarul cauzei. Militarii nu pot exprima opinii politice sau să fie membrii de partid, unde nu este cazul în speţă. Nu am exprimat critici.

Al doilea aspect, constă în stabilirea greşită a măsurii dispuse prin Ordin.  Pe toată perioada anterioară am primit calificative profesionale de excepţie, am îndeplinit funcţii superioare gradului de locotenent, care atribuţii se acordă ofiţerilor capabili şi cu merite deosebite fiind transmise în competenţă responsabilităţile unui grad mai mare, care este un lucru de excepţie în ierarhia şi îndeplinirea misiunilor militare.
 Am acţionat legal urmând toate căile ierarhice specificate de lege şi regulamentele militare(după cum arată răspunsurile primite din partea şefilor tuturor eşaloanelor superioare la care am fost chemat în audienţă sau cărora le-am înaintat raport), împotriva unui sistem rigid, de lipsă de democraţie în tratarea cadrelor militare, de nepotism şi aranjamente pe criterii subiective în promovare şi recompensare, pe selectare şi atragere în armată de personal civil promovat pe relaţii personale şi influenţe politice. Adică m-am declarat în dezacord cu aşa – zisa recrutare indirectă de persoane fără carieră şi şcoală militară, care fenomen a marginalizat militarii de carieră.  Este semnificativ de reţinut că după ce am fost îndepărtat din armată memoriile subsemnatului au avut un ecou pozitiv şi sistemul de recrutare a fost ameliorat aşa cum am sugerat în rapoartele şi memoriile pe care le-am făcut.
 Nimic nu este transparent şi interzis dreptul la opinie. Sancţiunea aplicată este severă, disproporţionată, nu ţine seama de conduita anterioară, este un mijloc de descurajare şi face din militari o masă amuţită, ceea ce nu este corect şi legal. Prin sancţiunea radicală cunoscută în toată ţara se descurajează dreptul la opinie al militarilor. A aplica direct sancţiunea cea mai severă, fără antecedente disciplinare, raportat la fapte minore unele chiar banale este greşită. Am dovedit că am fost ignorat şi nu mi s-a răspuns la demersuri anterioare strict reglementare şi atunci a apărut acea expunere publică, prea aspru sancţionată.

În opinia mea, felul cum este condusă armata şi aplicarea legii, a regulamentelor, a instruirii şi al disciplinei cu dublă măsură faţă de cei protejaţi, sunt elemente care slăbesc atât moralul cât şi forţa combativă a cadrelor militare care sunt cu adevărat devotate misiunii şi cu adevărat calificate specificului militar.
Este fără precedent contextul actual şi în practica unei armate pusă în slujba poporului, iar susţinerea pe care am primit-o din partea multor alţi militari cunoscuţi anterior sau nu, activi sau în rezervă, precum şi a societăţii civile, mi-a arătat fără echivoc că gestul făcut a fost unul corect, necesar şi mai ales moral pentru un ofiţer devotat întru totul bunului mers al instituţiei Armatei Române.
Dacă am fost dispus să ies în public, o susţin, cu moderaţie, conştient de unele consecinţe până la urmă extrem de drastice înseamnă că sunt devotat disciplinei militare şi puterii de sacrificiu pe care trebuie să o aibă în momente  decisive un militar.
Puteam să stau într-o funcţie comodă, cu avantaje şi soldă care mă punea la adăpost de griji materiale, cu care este frământată societatea românească, dar am ales curajul în locul laşităţii, sistemul a avut o reacţie de conservare a privilegiilor şi protecţionismului pe care contribuabilii nu îl cunosc.  Sper ca justiţia în final să realizeze că am acţionat împotriva unor inerţii care aduc avantaje şi privilegii unor persoane care s-au coalizat într-un sistem închistat, dar total străin intereselor adevărate ale armatei şi mai mult sofisticat ascunse poporului român.

3.   În continuare îmi permit câteva argumentări semnificative ale apărării dreptului meu într-un context mai larg de analiză, dar, esenţial cu aplicabilitate în speţă.

Încălcarea art. 6 parag. 1 din Co.E.D.O privind dreptul la un proces echitabil

Articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că:  Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Astfel, pe lângă drepturi substanţiale, Co.E.D.O. prevede şi drepturi procedurale fără de care drepturile substanţiale nu pot fi valorificate, existenţa lor ar căpăta o esenţă pur declarativă şi apărarea lor ar deveni imposibilă. Prin dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6, se are în vedere apărarea tuturor drepturilor personale şi patrimoniale ale unui subiect de drept[1], cu o aplicabilitate generală la toate procesele civile şi penale. Dreptul la un proces echitabil provine negreşit din principiul preeminenţei dreptului, indisolubil legat de existenţa unei societăţi democratice şi a unui stat de drept, aşa cum a statuat Curtea europeană în mai multe rânduri.[2] În acest scop, conceptul de proces echitabil conţine un ansamblu de drepturi oferite justiţiabililor precum şi garanţii procedurale corelate cu aceste drepturi care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie.[3] Art. 6 este esenţial deoarece în ipoteza unui conflict permanent şi neprotejat de anumite garanţii dintre particular şi puterea publică, datorită posibilităţilor nelimitate de abuz, nu poate rezulta cu certitudine absolută decât un singur câştigător.[4]

Art. 6 parag. 1 este pe deplin aplicabil cauzei reclamantului, fiind vorba de o problematică legată de cariera unei persoane(fie el chiar militar), adică un proces cu caracter civil. În acest sens, trebuie să precizăm că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 6 ar fi contrară obiectului şi scopului prevederilor sale.[5]  Aşadar, noţiunea de “un drept cu un caracter civil” este una autonomă, determinarea ei de Curte în contextul dreptului intern având o oarecare relevanţă dar nefiind în niciun caz decisivă.[6]
Elementul central în determinarea aplicabilităţii  art. 6 parag. 1 în materie civilă, în sensul dat de Convenţie este natura intrinsecă a dreptului care face obiectul contestaţiei în faţa instanţelor naţionale. Având în vedere acest reper, nu contează dacă un drept cu un asemenea caracter este contestat într-un litigiu care opune doar particulari sau un particular şi autorităţile statului[7] şi nici natura legii ce stă la baza dreptului contestat-fie administrativă, civilă sau comercială - sau de natura instanţei competente în soluţionarea litigiului, fie ea o instanţă din sfera puterii judecătoreşti sau administrativă.[8]
În cauza de faţă, litigiul domnului Gheorghe Alexandru cu Ministerul Apărării Naţionale în faţa instanţelor de contencios administrativ vizează drepturi cu  un caracter patrimonial – reintegrarea în rândul cadrelor active şi plata daunelor cauzate prin trecerea în rezervă. Şi care prezervă un drept la carieră şi împlinirea unor năzuinţe în viaţa de militar.
În prezenta cauză, legislaţia internă a permis reclamantului recurgerea la instanţele interne, potrivit dreptului intern aplicabil.

Astfel, art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că “orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de cãtre o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente...” .

De asemenea, art. 52 alin.1 din Constituţia României prevede că: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”  

Reclamantul s-a adresat instanţelor interne conform prevederilor din actele normative mai sus menţionate care nu îl îngrădeau în recurgerea la justiţie în virtutea calităţii lui de militar. Pentru a recurge efectiv la dreptul în justiţie, nu pot fi discriminat prin proceduri care să nu poată fi cenzurate de instanţe.
Având în vedere aceste condiţii, este suficient de a constata neîndeplinirea primei condiţii, nefiind nevoie de analizarea celei de-a doua  condiţii. În lumina aplicabilităţii art. 6 în cauza de faţă, litigiul reclamantului Gheorghe Alexandru ar fi trebuit să fie judecat cu respectarea tuturor garanţiilor pe care le impune dreptul la un proces echitabil, lucru care nu s-a întâmplat. La prima instanţă acest drept ne-a fost îngrădit şi soluţionat expeditiv.
Reclamantului i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea unor garanţii implicite[9] care nu sunt prevăzute în mod expres în textul art. 6 dar pentru îndeplinirea obiectului şi scopului Convenţiei, ele sunt însă absolut esenţiale deoarece asigură respectarea efectivă a echitabilităţii proceselor. În cauza de faţă, la prima instanţă nu s-au respectat cerinţele ce ţin de administrarea probelor şi evaluarea acestora, pentru ca reclamantul să beneficieze de un proces echitabil.
Curtea a statuat în repetate rânduri că statele sunt libere în elaborarea reglementărilor privitoare la admisibilitatea probelor deoarece Convenţia nu conţine prevederi referitoare la admisibilitatea şi forţa probantă a probelor.[10]  În consecinţă, contenciosul european al drepturilor omului poate stabili dacă probele au fost administrate într-o manieră echitabilă şi dacă procedurile judiciare interne au respectat în ansamblu prevederile echitabilităţii.

În cauza de faţă, reclamantul şi-a bazat argumentele pe de o parte pe înscrisuri (Adresa nr.A 1069/23.02.2012 de aducere la cunoştinţă a actului administrativ atacat, viciat) şi, cel mai important, pe actele normative prin care s-ar fi putut stabili legalitatea procedurii de constatare a vinovăţiei sale şi trecerii în rezervă. Astfel, în faza preliminară a situaţiei conflictuale, reclamantul a cerut comunicarea procedurală a actului administrativ atacat dar aceasta i-a fost refuzată deoarece acel act ar fi avut un caracter secret. Secretizarea acelui act administrativ precum şi a celorlalte acte subsecvente prin care se dispuneau măsuri în cazuri nominale concrete ridică probleme majore. Curtea a mai stabilit în jurisprudenţa sa încălcarea art. 6 parag. 1 în situaţii în care reclamantul nu a avut acces la documentele clasificate care ar fi avut un rol crucial în prezentarea punctului său de vedere şi în tranşarea cauzei.[11] Nu poate fi conceput un stat de drept în care actele administrative care trasează competenţele şi problemele legate de personal ale autorităţilor publice să fie clasificate deoarece s-ar deschide calea abuzurilor faţă de cetăţeni, care nu-şi pot apăra interesele prin cunoaşterea dispoziţiilor acelor acte administrative. De asemenea, deşi reclamantul ar fi vizat în mod explicit nelegalitatea actelor contestate, datorită existenţei sau inexistenţei avizului departamentului juridic. Apreciem că o asemenea abordare a problematicii  conducea la constatarea nulităţii actului administrativ atacat, cheia întregului proces al reclamantului. Mai mult decât atât, practica şi cadrul normativ instituţional din România confirmă existenţa acestei cerinţe privind avizul de legalitate cu privire la actele emise de către orice autoritate administrativă din România.
Datorită refuzului unui aviz de legalitate sau acordării greşite a acestuia au existat de-a lungul istoriei sociale administrative din România numeroase schimbări de persoane şi destituiri. În plus, judecătorul are obligaţia de a stabili ceea ce este legal şi ceea ce nu este, atâta timp cât aprecierea în drept este o obligaţia definitivă exclusivă a sa. Astfel, potrivit H.G. nr. 1226/2007, în vigoare la data evenimentelor, „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte vor fi elaborate respectându-se normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu consultarea compartimentelor de specialitate din cadrul autorităţii publice respective, şi vor fi avizate în mod obligatoriu de compartimentul juridic propriu”.
Aceleaşi principii sunt aplicabile actelor administrative individuale, precum cel contestat, potrivit ROF-ului unităţii, actelor normative interne şi practicii administrative. Imposibilitatea reclamantului de a se apăra în drept pentru a demonstra ilegalitatea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 98/22.02.2012  în raport cu Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, împreună cu actele emise vizavi funcţionarea consiliilor de judecată(RG 8/2005), aceste acte normative fiind puţinele elemente importante în tranşarea cauzei, deoarece aprecierea legalităţii măsurilor trebuie făcută având în vedere actele normative relevante, reprezintă o încălcare a garanţiilor unui proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Art. 6 prezintă atât condiţii explicite, cât şi implicite, doctrina identificând anumite „principii de echitate” subordonate acestuia, care devin relevante la punerea lui în aplicare. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza, nicio parte nu trebuie să aibă un avantaj substanţial asupra adversarului său. Acest principiu este cunoscut în doctrină şi sub numele de principiul egalităţii procedurale. În accepţiunea Co.E.D.O, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Astfel, o diferenţă de tratament în ascultarea martorilor poate încălca principiul egalităţii armelor. Orice inegalitate în comunicarea documentelor poate fi sancţionată în numele acestui principiu. Părţile trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta în mod egal mijloacele de probă de care dispun. De asemenea, principiul egalităţii armelor trebuie să fie respectat pe toată durata procesului în primă instanţă şi în căile de atac.
Astfel, s-au nerespectat principiile egalităţii armelor, atât timp cât instanţa de fond nu a asupra avizului de legalitate a Compartimentului Juridic, pe de o parte, şi nici asupra nulităţii comunicării situaţiei de trecere în rezervă, reclamantul nu a mai avut posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului în condiţii care să nu-l dezavantajeze faţă de partea adversă.[12]
In cauză, reclamantul contestă actul administrativ de trecere în rezervă, pe motiv că măsura nu a fost întemeiată pe un act normativ în vigoare şi pentru că este dată în mod netemeinic. În acest sens, acesta a cerut instanţei ca, la administrarea probei cu înscrisuri, să se aibe în vedere inclusiv  RG -8, Regulamentul consiliilor de judecată, mai exact faptul că acesta  nu respectă cerinţa publicării sale în Moniotorul Oficial al României, astfel cum pretinde art.3 alin. 2 din Legea nr.24/2000.
De asemenea, instanţa de fond nu procedează la o analiză atentă a situaţiei de fapt: aceasta trebuiau să constate situaţia ingrată a reclamantului, victimă incontestabilă a unei puteri discreţionare nelimitate a autorităţii publice. Situaţia trecerii sale în rezervă nu este analizată în contextul social complet, ignorându-se pregătirea şi poziţia de carieră la care ajunsese, precum şi calificativele obţinute, elocvente în acest sens. Toate acestea în condiţiile unor piedici administrative constante puse în apărarea sa, nevoit fiind să recurgă constant la analiza situaţiei de fapt, ghicirea înţelesului juridic şi contestarea prezumtivelor sau uneori concretelor acte. Este ignorat şi faptul că acesta, anterior faptelor supuse cercetării consiliilor de judecată, a sesizat în van o serie de neregularităţi care, în final, l-au legitimat să i-a atitudine.  Nerezolvarea lor în sistem îndreptăţeşte la o altă atitudine.
În primul rând, instanţa nu procedează la verificarea faptului dacă actul normativ prin care s-a dispus judecarea şi cercetarea sa, a fost publicat cu respectarea condiţiilor constituţionale şi legale. Fiind un act cu caracter normativ, el nu poate fi exclus de la regula publicării, potrivit prevederilor constituţionale şi legale, care pretind în mod explicit această condiţie. Raportându-ne la această dată, ordinul contestat, de trecere în rezervă, fiind emis la 20.02.2012, este lipsit de „temeiul legal” la data emiterii sale şi în consecinţă este ilegal. Ilegalitatea sa este pusă în lumină şi prin procedura „ascunsă” de adoptare, anume probabil fără avizul compartimentului juridic, aviz obligatoriu de altfel, aşa cum rezultă şi din literatura de specialitate[13].  În speţă, instanţa de fond nu analizează acest detaliu, deşi el este de o importanţă vitală: în cazul în care actul normativ prin care s-a dispus trecerea în rezervă nu ar fi fost apreciat ca intrat în vigoare, acest act normativ nu putea produce efecte juridice. Întreaga procedură de trecere în rezervă a reclamantului ar fi fost viciată, iar actele administrative emise în această procedură ar fi fost apreciate ca nule de drept[14]. Acest semnificativ detaliu pare a fi neglijat total de către instanţă şi reprezintă, de asemenea, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al reclamantului. Cerem ca instanţa de recurs să parcurgă astfel cercetarea judecătorească.
Totodată, o situaţie vătămătoare, care se creează tot în cadrul articolului 6 din C.E.D.O. este în legătură cu ordinul de trecere în rezervă. Reclamantului nu i se predă acest ordin în formă scrisă la momentul în care acesta este pus în executare, ci doar i se aduce la cunoştinţă printr-o adresă. De menţionat este şi faptul că Ordinul contestat nu poate fi predat reclamantului pe motiv că "are caracter clasificat". Atâta timp cât un ordin de trecere în rezervă are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual şi produce efecte juridice asupra destinatarului său, fiind opozabil inter partes, simpla înştiinţare cu privire la existenţa acestuia, , nu este suficientă pentru a deveni opozabil reclamantului pentru că trebuie să fie opozabil tot cuprinsul său.
De asemenea, nu se poate invoca în raport cu reclamantul caracterul clasificat al actului, întrucât acesta creează drepturi şi obligaţii pe care reclamantul trebuie să le cunoască în exactitatea întinderii lor pentru a-i deveni opozabile, deci pentru a fi ţinut să le respecte.
Totodată, comunicarea trunchiată a ordinului - doar a măsurii de punere la dispoziţie efective - fără acordarea unor informaţii privind posibilitatea de atacare a acestuia, termenul în care poate fi atacat, precum şi motivele care au stat la baza emiterii lui - reprezintă un abuz al autorităţii administrative, realizat cu exces de putere, care creează un avantaj net şi total discreţionar pentru una dintre părţi, în special în solicitarea sa de revocare a actului ori de suspendare a efectelor sale şi de stabilire a nulităţii acestuia.

Un alt motiv de încălcare a articolului 6 din Convenţie o reprezintă obligativitatea motivării hotărârilor de către instanţele naţionale, deoarece judecătorul naţional este judecătorul „natural”[15] al drepturilor omului, conform principiul subsidiarităţii, deşi art. 6 parag. 1 nu prevede in terminis această garanţie.
În cauza reclamantului, prima instanţă naţională nu au respectat garanţia motivării hotărârilor [16], deoarece nu a apreciat asupra temeiniciei sale, mărginindu-se să afirme că întrucât faptele cercetate nu au fost contestate de reclamant, hotărârea consiliilor de judecată şi a ministrului apărării naţionale este legală. Nesocotirea acestei garanţii are un dublu aspect: pe de o parte, prima instanţă a preluat motivarea pârâtului MApN în loc să treacă la o analiză reală şi efectivă a argumentelor reclamantului iar pe de altă parte, hotărârea instanţei nu a fost întemeiată în drept.
Prin simpla preluare a motivării pârâtului MApN, instanţa de fond nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor şi argumentelor reclamantului, aşa cum este prevăzut de art. 6 şi de jurisprudenţa Curţii.[17]
De asemenea, este legitim ca orice hotărâre judecătorească să facă obiectul unei motivări care să o întemeieze în drept, în sens contrar instanţa neîndeplinindu-şi obligaţia de a verifica conformitatea unei măsuri cu legea, acest lucru rezultând în inexistenţa unei hotărâri motivate. În cauza de faţă, oglindind motivarea pârâtului MApN, instanţa naţională nu a analizat legalitatea trecerii sale în rezervă.[18]
Neanalizând legalitatea trecerii sale în rezervă, prima instanţă a produs o eroare de apreciere care constituie o altă  violare a art. 6.[19]
Aşadar, se poate concluziona că, simpla preluare a motivării unei părţi, care a condus la neexaminarea concretă şi efectivă a argumentelor reclamantului şi la neîntemeierea motivării în drept, a echivalat cu inexistenţa motivării. Acest lucru, împreună cu neadministarea echitabilă a probelor l-au privat pe reclamant de orice şansă de a-şi valorifica drepturile consacrate de Constituţie în faţa consiliilor de judecată şi a primei instanţe deoarece procedurile judiciare au fost, în ansamblul lor, inechitabile şi nelegale, astfel apreciind că trebuie să se constate o încălcare a art. 6 parag. 1 din Co.E.D.O. şi art.21 şi 52 din Constituţia României.

            Sunt aspecte de analizat în recurs, toate consideraţiile pe care le-am expus mai sus pentru a corecta greşelile pe care le-am criticat şi aparţin Sentinţei Curţii de Apel, sens în care temeiul de recurs este şi art. 304¹ din Codul de procedură civilă anterior, reieşind necesitatea evocării cauzei sub toate aspectele.
 

   Cu respect,
                                                                         
Lt. (r.) Gheorghe Alexandru
                                                                      
 prin av. Dr. Ioan SABĂU – POP

 

[1]Bîrsan, C. (2005), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi, editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 394

[2] Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreatis vs. Grecia, (13427/87), hot. 09.12.1994; Delcourt vs. Belgia, (2689/65), hot. 17.01.1970; Airey vs. Irlanda, (6289/73), hot. 09.10.1979

[3] Artico vs. Italia, (6694/74), hot. 13.05.1980

[4] Chiriţă, R. (2008), Dreptul la un proces echitabil, Universul Juridic, Bucureşti, p. 9
[5] Bîrsan, C. (2005), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.I-Drepturi şi libertăţi, editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 394

[6] Ferrazzini vs. Italia, (44759/98), hot. 12.07.2001

[7] König vs. Germania, (6232/73), hot. 28.06.1978; Ringeisen vs. Austria, (2614/65), hot. 16.07. 1971; Benthem vs. Olanda, (8848/80), hot. 23.10.1985; Feldbrugge vs. Olanda, (8562/79), hot. 29.05.1986; Deumeland vs. Germania, (9384/81), hot. 29.05.1986; Baraona vs. Portugalia, (10092/82), hot. 08.07.1987

[8] Procola vs. Luxemburg, (14570/89), hot. 28.09.1995; Beaumartin vs. Franţa, (15287/89), hot. 24.11.1994
[9] Renucci, J.F. (2009), Tratat de drept European al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, p. 475

[10] Doorson vs. Olanda, (20524/92), hot. 26.03.1996, parag. 66; Schenk vs. Elveția, (10862/84), hot. 12.07.1988; Teixeira de Castro vs. Portugalia, (25859/84), hot. 09.06.1998

[11] Güner Çorum vs.Turcia, (59739/00), hot. 31.10.2006. paras. 24-31; Miran vs. Turcia, (43980/04), hot. 21.04.2009, paras. 13-14;  Topal vs. Turcia, (3055/44), hot. 21.04.2009, paras. 16-17; Karaarslan vs. Turcia, (4027/05), hot. 27.07.2010

[12] Dombo Beheer vs. Tările de Jos, (14448/88), hot. 27.10.1993; De Haes și Gijsels vs. Belgia, (19983/92), hot. 24.02.1997
[13] Valentin Prisăcaru, Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, 2001, p.77, paragraful al doilea.
[14] Alcindor, (1912), Essai d’une theorie des nullitees en Droit administratif, editura Gerard et Briere, Paris, pg. 123;

[15] Renucci, J.F. (2009), Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, p. 925

[16] Van de Hurk vs. Țările de Jos, (16034/90), hot. 19.04.1994; Hiro Balani vs. Spania, (18064/91), hot. 09.12.1994; Albina vs. România, (57808/00), hot. 28.04.2005
[17] Perez vs. Franța, (47287/99), hot.12.02.2004

[18] Ruiz Torija vs. Spania, (18390/91), hot. 09.12.1994

[19] Dulaurans vs. Franța, (34553/97), hot. 21.03.2000