marți, 20 martie 2012

România, criza şi dezvoltarea regională (I)

      
          Virtuţile regionalizării economice sunt preţuite, pretutindeni. În America de Nord, Canada, SUA şi Mexic au semnat în 1992 acordul NAFTA, de creare a unui spaţiu economic integrat. O organizaţie continentală de 25 de state latino-americane (SELA, 1976) şi alte trei subcontinentale (CARICOM, grupul ANDIN şi MERCOSUR) funcţionează în America de Sud. Trei comunităţi economice împart continentul Africii, în vest (CESAV), zona centrală (CESAC) şi sud (SADC). O mai veche asociere regională din Asia de Sud–Est este ASEAN, din 1967, statele subcontinentului indian sunt grupate în Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (SAARC). Lumea arabă este şi ea subregionalizată economic, proeminente sunt Consiliul de cooperare din Golf, creat în 1981 şi Uniunea Maghrebului, în 1989. Proximitatea geografică şi, nu în ultimul rând, experienţa şi aspiraţiile comune, fac din cooperarea regională un vehicul de teren redutabil, pe drumul accidentat al crizei mondiale actulae.
            În Europa Occidentală, împreună cu „Planul Marshall”, pus la dispoziţia europenilor în 1947 de un mare preşedinte al Americii, Truman, cooperarea regională a fost unul din cele două motoare ale refacerii postbelice. Lecţie solidă pentru mai târziu, însăşi istoria Uniunii Europene a început în 1951 cu un proiect regional: „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” a „celor 6”, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Altă lecţie a venit în anii ’70, în plină criză mondială. La sfârşitul lui 1974 a fost creat un fond anti-criză, de susţinere regională pentru cele mai afectate state din Piaţa Comună, Italia şi Irlanda. Apoi, de fonduri de dezvoltare consistente au beneficiat noile membre Grecia (1981), Portugalia şi Spania (1986). Efectele lor pozitive, în ani de grea recesiune economică, s-au văzut vreme de 20 de ani,  până la declanşarea crizei financiare actuale. La aproape patru decenii de la reuşita comunitară din anii ’70–‘80, în exact aceleaşi condiţii de regres al producţiei, serviciilor, comerţului şi creditului, de stagnare şi, în curând, de inflaţie (stagflaţie), astăzi guvernanţii României ratează o nouă mare lecţie şi oportunităţile oferite de Uniune.  Arată publicului nano–dimensiunea exactă a asumării actului politic, competenţei şi interesului lor pentru cei guvernaţi, atunci când dau cu piciorul la şansa de a încasa 23 de miliarde de euro, luând, în schimb, 23 de lei pe lună de la un pensionar. Găinari penali, la ambele capete.          

            În Europa de Est, căderea comunismului a adus bucurie, resentimente, şi, după loc, înţelepciune şi pragmatism. Bucuria şi resentimentele nu ţin de foame. La înţelepciune şi pragmatism i-au îndemnat vest-europenii pe cei din Est, din primele clipe după ce Zidul dintre ei a dispărut. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat în 1949 de Moscova şi sub controlul ei până la desfiinţare, în 1991, a fost un alt eşec al integrării ideologice marxist – leniniste. Dar, un lucru bun s-a întâmplat. Sute de milioane de oameni s-au întâlnit şi s-au cunoscut, au aflat ce vor şi ce pot face. Pe ruinele fostului CAER se naşte, în aceste momente, o înţelegere nescrisă, supusă riguros regulilor economiei de piaţă şi iniţiativei private. O nouă „organizaţie” economică regională, neoficială, bazată pe geografie, schimburi fireşti cu proximitatea şi, nu în ultimul rând, pe complementaritatea resurselor.  

            Greu încercate timp de jumătate de secol, în interiorul imperiului sovietic, ţările baltice au întors faţa către Vest, imediat după dobândirea independenţei, în septembrie 1991. Totuşi, pragmatismul a prevalat resentimentelor şi chiar unor momente conflictuale, tragice. Schimburile economice cu Rusia şi alţi ex-sovietici au rămas intacte, dimpreună cu statutul şi reputaţia lor tradiţională de zonă dezvoltată, care a stabilit standardele de calitate în fosta Uniune Sovietică. În anii ’90 relaţiile economice cu Rusia au depăşit cu mult cifrele  anterioare, exporturile (mijloace de transport, maşini şi echipamente industriale, produse lemnoase, alimente etc.) au excedat importurile. Moscova a rămas, pentru baltici, cel mai important partener comercial din lume. Letonia este prima în ce priveşte exporturile către ruşi, acestea au crescut de la 78 milioane de dolari în 2000, la un miliard în 2010, mai mari decât ale României, la o populaţie de numai 2,3 milioane. Rusia a devenit a doua piaţă externă a Rigăi, după UE. De asemenea, ea se plasează pe locul şase la investiţiile străine directe în mica republică învecinată. Sute de antreprenori ruşi şi-au stabilit în Letonia familiile şi afacerile, o legislaţie favorabilă investiţiilor străine, din iulie 2010, are efecte imediate în diminuarea  consecinţelor crizei. Lovite puternic de criza actuală, ţările baltice nu se pot aştepta, în viitorul previzibil, la un ajutor economic substanţial din partea UE. În 2011, cu Grecia, Irlanda şi Spania pe prima listă de apeluri 112 la Bruxelles, Estonia, Letonia şi Lituania au făcut din dezvoltarea afacerilor către Est punctul prioritar pe agenda de politici externe. (va urma)

joi, 8 martie 2012

Piedone şi Onţanu au creat o structură paramilitară, una de miliţie şi una informativă pentru controlul ariilor politice

HEIL UNPR!


Piedone şi Onţanu au creat o structură paramilitară, una de miliţie şi una informativă pentru controlul ariilor politice HEIL UNPR!

UNPR continuă să creeze structuri paralele cu cele ale statului, pentru a coagula frustrările românilor înainte de alegerile generale • După ce Neculai Onţanu a înfiinţat o organizaţie paramilitară sub acorperiea unui aşa-zis ISU, Piedone a lansat programul de înregimentare în cadrul unei Miliţii obşteşti şi a unui sistem de informaţii privat • Toate structurile de acest gen înfiinţate de UNPR au contracte de sprijin cu entităţile legale similare ale statului • La nivel naţional, UNPR înfiinţează filiale pe sistemul cuiburilor legionare • Periculozitatea demersului este mărită de funcţia liderului UNPR, Gabriel Oprea: ministrul Apărării Naţionale.

Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR) şi-a creat o organizaţie paramilitară şi o Poliţie paralelă cu cea a statului. Acestea sunt disimulate în spatele unor structuri de ajutorare a cetăţenilor, după modelul celor existente în ţări democratice precum SUA, acolo unde există o sumedenie de astfel de sisteme, de la poliţiile particulare până la celebrii vânători de recompense.

Sistemul iniţiat de liderii politici ai UNPR ar avea drept scop, vezi Doamne, siguranţa cetăţeanului, protecţia şi stabilitatea zonelor urbane. În realitate însă, într-un stat ca România, care vine după 50 de ani de dictatură şi alţi 20 de corupţie instituţională, aceste structuri create de UNPR sunt deosebit de periculoase. ZIUAnews vă prezintă planurile primarilor Piedone şi Onţanu de dublare a instituţiilor statului în domenii de siguranţă naţională şi practic de feudalizare a sectoarelor pe care le conduc. La nivel naţional, situaţia este şi mai gravă, liderii militari ai UNPR, foşti militari de carieră aflaţi acum în rezervă, au propus coagularea pe lângă fiecare fialială de judeţ, a unor structuri similare cu cele locale, dar pe sistem militar. Practic, UNPR înfiinţează la nivelul României vechile cuiburi de legionari, cu scopul de a aduna frustrarea celor mulţi, mânia celor necăjiţi, ura şi violenţa celor nedreptăţiţi de instituţiile statului.

Toate acestea nu ar fi grave dacă liderul partidului, Gabriel Oprea, nu ar fi şi actualul ministru al Apărării Naţionale. ZIUAnews vă prezintă mai jos analiza structurilor paramilitare, de ordine publică şi culegere de informaţii, înfiinţate de primarii sectoarelor 2 şi 4.

Miliţia lui Piedone

Primarul Sectorului 4 al Capitalei, Cristian Popescu Piedone, a iniţiat organizarea unui sistem de pază şi ordine, precum şi informativ, paralel cu cel al statului. Piedone se alătură astfel lui Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2, cel care şi-a făcut o structură paralelă cu cea a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Recrutările se fac prin intermediul Asociaţiei cadrelor militare în rezervă din sistemul de apărare şi siguranţă naţională (ASCOL), condusă de comisarul şef în rezervă, Viorel Georgevici.

Potrivit unui anunţ de angajare postat pe Internet, ASCOL a scos la concurs posturi de detectivi sociali, detectivi particulari, agenţi de pază sau informaticieni. ASCOL precizează că "activitatea de investigare se va desfăşura în regim de voluntariat, part-time şi se va baza pe colectarea de informaţii, publicaţii, înregistrări video", iar "plata se va efectua pe bază de comision".

La capitolul cerinţe sunt trecute următoarele: cadre militare în rezervă din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; disponibilizaţi, specialişti cu experienţă în domeniul investigaţiei; jurnalişti, redactori, traducători.

Preşedintele ASCOL, comisarul şef (r) Viorel Georgevici, ne-a dezvăluit cum va funcţiona sistemul. Acesta ne-a explicat că cele mai mari şanse le au foştii poliţişti sau cei experimentaţi în investigaţii. "E vorba de detectivi sociali. În special cadre militare căutăm să atragem, pentru depistarea unor nereguli: acte de corupţie, şpagă, ceea ce e modern la noi în România. Aceşti detectivi vor culege informaţii şi noi le vom trimite, le vom valorifica", ne-a spus Georgevici.

Acesta a precizat că este vorba despre un parteneriat cu Primăria Sectorului 4 şi datele colectate din teren vor fi trimise la "Primărie, instituţii, DNA, peste tot". "Va fi şi un comision, dar e în funcţie şi de valoarea individului, că dacă el nu cunoaşte Bucureştiul sau ştiu eu... Trebuie toţi oamenii care au lucrat în domeniu, investigaţii, au lucrat în Poliţie, în Armată, care au totuşi deprinderi, au flerul acesta", a explicat şeful ASCOL, care însă a refuzat să dezvăluie valoarea comisionului, dar a dat asigurări că toată activitatea se va desfăşura în cadrul unei firme (vezi video).

ZIUAnews a încercat să stea de vorbă şi cu primarul Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, dar acesta nu a putut fi contactat.

Onţanu are şi el structura lui paramilitară

Piedone nu este singurul primar din Bucureşti care a înfiinţat un sistem paralel cu o structură a statului. La fel a făcut şi edilul Sectorului 2, Neculai Onţanu. Acesta a pus bazele unei structuri paramilitare, disimulată în spatele unei forţe de intervenţie în caz de dezastre naturale, după modelul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Şi Neculai Onţanu a apelat tot la foste cadre militare din Ministerul de Interne sau Ministerul Apărării Naţionale.

Din structura lui Onţanu fac parte peste o mie de persoane, care au urmat mai multe cursuri pentru a învăţa cum să gestioneze situaţiile de criză, cum să caute supravieţuitori în cazul unor dezastre naturale sau cum să acorde ajutor medical de urgenţă. "Armata" lui Onţanu a fost denumită "Divizia Civică Voluntară de Educaţie şi Instruire pentru Situaţii de Urgenţă".

George Tărâţă

vineri, 2 martie 2012

Sedus şi abandonat: mai este Băsescu „omul americanilor”?

Media a comentat pertinent cele întâmplate la 4 iulie pe Kiselleff, la reşedinţa ambasadorului american. Unde preşedintele şi prim-ministrul său au lipsit, iar gazda a făcut, se pare, un semn amical cu mâna către clădirea de vizavi, a PSD-ului. Întrebarea de pe toate buzele, în ziare şi la câteva televiziuni, a fost, în esenţă, aceeaşi: mai este Traian Băsescu, sau nu, “prietenul americanilor”? Miza din spatele ei este considerabilă şi, un eventual răspuns: da, „relaţia specială” dintre părţi a încetat, ar echivala cu începutul sfârşitului pentru un regim nepopular, detestat de vasta majoritate a românilor. Şi de concetăţenii lor europeni, comunitari, sau extracomunitari. În mai puţin de două săptămâni, bulgărele de zăpadă, azvârlit prosteşte de Băsescu la B1 TV, s-a transformat într-o avalanşă, gata să spulbere uluci şi acareturi din vale, vopsite în portocaliu. Ultimele din estul Europei...
„Relaţia specială” a lui Traian Băsescu cu Statele Unite nu a existat, de fapt, niciodată. Cei care au ieşit prin locante pe Wisconsin Avenue, în nord-vestul oraşului Washington şi au băut un ”soft”, sau o bere, cu cunoscuţi de la Departamentul de Stat, ori din alte părţi şi cunosc ceva culise ale politicii externe americane, ştiu că, la Casa Albă, o „special relationship” cu o ţară, sau cu un om, este o pasăre rară. Este considerată un privilegiu. De-a lungul anilor, au fost „speciale” numai relaţiile dintre SUA şi Anglia, dintre Roosevelt şi Churchill, Reagan şi Margaret Thatcher, Bush jr. şi Tony Blair, Obama şi Gordon Brown, sau David Cameron; cele dintre Truman şi Conrad Adeneauer al Germaniei şi De Gasperi al Italiei, imediat după război, dintre acelaşi Reagan şi Mihail Gorbaciov, Bush sr. şi Helmut Kohl, Elţîn şi Clinton, Lech Walesa şi Václav Havel şi preşedinţi americani de după 1990. Au fost bazate, după caz, pe afinităţi etnice şi istorice, pe convingeri politice apropiate, pe interese economice majore şi pe mult respect şi admiraţie reciprocă. Ligă mare, nimic din toate acestea în ce priveşte Băsescu.
Apoi, dacă „iarna nu-i ca vara”, nici acum trei ani nu-i ca vara asta. În 2008 Bush afirma că Băsescu este „prietenul” lui, personal. Corect. La acea vreme, politica agresivă, arogantă, a administraţiei neoconservatoare Bush faţă de Rusia, era servită pe măsură de un preşedinte român agresiv, arogant. Astăzi, Bush nu mai este, bătrânii Kissinger şi Brzezinski au fost ascultaţi, Washingtonul îşi resetează relaţiile cu Moscova pe o frecvenţă mai veche – echilibrul „terorii nucleare”. Echilibru care impune cuvinte şi gesturi măsurate cu grijă, şi respect reciproc. Sedus şi luat în curte acum şapte ani, să latre, Băsescu şi-a depăşit sarcinile de serviciu. A sărit să muşte. După atacul lui iraţional de la 22 iunie împotriva Regelui, ambasadorul Gitenstein l-a omagiat spontan pe Suveran, a omagiat, de fapt, coaliţia antinazistă sovieto – americană din Al Doilea Război Mondial şi pe aliaţii ei. A anunţat că, în noua reconfigurare, nucleară, de acum înainte relaţiile ruso-americane sunt monopolul părţilor. Fără „outsourcing”, adică fără servicii externalizate. Ce nu ştie, sau refuză să creadă, Traian Băsescu, este că America poate să facă greşeli mari, dar şi renunţă imediat la ele, atunci când pricepe. Că este locul „celor mai rele şi al celor mai bune” (Leonard Cohen). America a renunţat, după momente şi chiar ani de prietenie, la Fidel Castro, Augusto Pinochet, Şahul Iranului Reza Pahlavi, Manuel Noriega, Hosni Moubarak, sau Moammar Gaddafi. Bănuită că ar fi mânată în lume numai şi numai de interese, spre cinstea ei a abandonat lideri detestaţi de propriile lor popoare, atunci când a văzut că are de-a face cu constituţii democratice terfelite şi regimuri antidemocratice, cu corupţie instituţionalizată, procese trucate contra opoziţiei, cenzură, prizonieri politici, narcocraţii, crime contra demonstranţilor paşnici, fraude electorale şi justiţii manipulate.
La 4 iulie, Băsescu şi prim-ministrul său au fost persoane „non grata” în Kiselleff. Ambasadorul Gitenstein cunoaşte prea bine derapajul periculos în care a intrat România. Ţara unde preşedintele a ajuns ca buletinul de starea vremii, atunci când nu-ţi vine să laşi nici câinele pe stradă. Toată lumea vorbeşte supărată, şi nimeni nu face, deocamdată, nimic.

Radu Toma