Adunare solemna prilejuita de implinirea a 99 de ani de la unirea Basarabiei cu Romania

Adunare solemna prilejuita de implinirea a 99 de ani de la unirea Basarabiei cu Romania

joi, 29 noiembrie 2012

Text dedicat zilei de 1 Decembrie



„ROMÂNUL NU PIERE!” 


      Invităm pe cititorii noştri să zăbovească o clipă, ceva mai lungă, asupra acestei ciudate zicale româneşti: românul nu piere... Spre a medita nu atât asupra înţelesului, cât la faptul în sine, că s-a putut ajunge la o asemenea vorbă! Ea ne spune, prin însăşi existenţa ei, de câte zeci, sute ori mii de mii de ori vorbitorii limbii române s-au văzut în situaţia de a pieri şi n-au făcut-o pentru că românul nu piereNe e greu să găsim ori să imaginăm o expresie mai potrivită, amarnic de potrivită, pentru a simţi şi spre a sugera şi altora cât de dramatică va fi fost lupta românilor, căci luptă a fost, o luptă-i viaţa, deci te luptă!, nu?, pentru supravieţuire, pentru păstrarea fiinţei naţionale! Cumplite trebuie să fi fost încercările prin care am trecut ca popor şi pe care le-am depăşit cu moartea pre moarte călcând cu o conştiinţă de sine, naţională, mereu limpede şi clară, de s-a ales asemenea cutremurătoare vorbă: românul nu piere
      E şi multă amărăciune în această zicală, dincolo de “optimismul” ei. E mai întâi amărăciunea noastră, a celor de azi, de a şti că existenţa strămoşilor noştri a stat de atâtea ori în cumpănă cu pieirea, şi mai e şi a celor de odinioară amărăciunea de a fi fost nevoiţi să-şi comenteze cu asemenea cuvinte înfricoşătoare istoria, trecerea prin lumea asta minunată…
      Să-ţi faci curaj nu la izbândă, ci la supravieţuire, asta ce poate să însemne decât că nu-s vorbe goale toate cele ce s-au rostit, fie de către învăţaţii noştri, fie de către învăţaţii străini, istorici în primul rând, despre puterea românească de a accepta înfruntarea cu mari primejdii, de a răbda şi de a suferi, de a se mulţumi cu scăparea de la pieire, în aşteptarea unui viitor îndoielnic mai bun, dar asumându-ţi acest destin odată cu propriul nume de român, de care să nu vrei să te lepezi?! Ca de o credinţă! Ca de un jurământ! Ori blestem!…
      Căci românul nu piere, semn că mulţi i-o doresc! Cine? De ce?
      Căci, din păcate, unii într-adevăr ne-au dorit-o, deseori în locul stingheritoarei şi incomodei recunoştinţe!… Să nu-ţi îndatorezi prietenii ca să nu-i pierzi și să ţi-i faci duşmani!… Şi mai ales vecinii! De câte ori nu s-a repetat această amară poveste, obligându-ne să conchidem cu o altă zicală, poate la fel de tristă: “apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”… Va mai fi fiind şi-n alte limbi, la alte neamuri o asemenea vorbă? Dumnezeu ştie!… Noi nu știm! Şi am fi gata să vedem în această vorbă încă un semn al destinului unic de care s-au învrednicit românii sau, nefiind vorba de nici o vrednicie deosebită, mai degrabă soarta i-a ales ori s-a nimerit numai aşa… S-a nimerit că românul nu piere… O dată? De două ori?…
      O vorbă ca asta nu iese însă cu una, cu două! Ci cu nouă. Nouă zeci şi nouă, de ori, de câte ori românul trebuia să piară şi n-a pierit, ci s-a încăpăţânat, împotriva cui?, să dăinuie, el, cel de-un leat cu veşnicia, încât nu e deloc de mirare că unora li s-a părut, după legea numerelor mari, că nu se poate altfel, adică din întâmplare, ci este cu siguranţă un tâlc mai adânc în această salvare de la pieire, deci s-a petrecut ori săvârşit într-un scop, un ţel, cu o menire deci, şi care să fie aceasta?, în istoria pe care românii au ocolit-o un mileniu de zile, au refuzat-o, i-au întors cu lehamite spatele ori s-au retras numai deoparte, regăsindu-se pe sine, când, cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine!… Şi asta se cheamă a boicota istoria?…
      Negreşit că am boicotat-o! Și zic şi eu aşa ca să folosesc un cuvînt pe înţelesul tuturor, și deja îndătinat, consacra! Dar mai pe înţelesul oricui ar fi să te întrebi: păi asta mai e istorie?… Păi cum să n-o boicotezi tocmai din drag pentru istorie?!… Pentru istoria cea măiastră şi adevărată! Dar ce să înveţi din istoria ceastălaltă, din istoria păţită, săvârşită în deplina ei nedesăvârşire, din istoria acelui ev barbar, de năvaliri bezmetice înspre luminile altora spre a le stinge mai ales, înecându-i în sânge pe cei vrednici de le-au aprins şi şi-au primit pentru asta răsplata de sânge cuvenită celor cum se cade să fii, răsplată atent şi grijuliu consemnată de istorie, căci asta se cheamă istorie: să jefuiești, să distrugi, să omori… Să învingi! Cu orice preț! Inclusiv al lepădării de umanitate! Care-i baiul?! Doar ești eroul consacrat de istorie!
      Ce-i de învăţat din istoria asta altceva decât că, cu orice preţ, să nu te amesteci cu cei ce o fac, ci să iei distanţa cea mai mare de hoarda deşucheată de năvălitori și prădători, ucigași, delicvenți la ordinea morală a lumii... Și să te retragi de-o parte, regăsindu-te pe tine când în jurul tău, cu zgomote deșarte, se face, chipurile, istorie…
      Căci există atâţia așa zişi tot oameni, cei mai mulţi se pare, care nu se pot suporta pe ei înșiși şi fug de singurătate, cu capul încins de mecanismul neuns al gândirii vâjâindu-le de gândurile ce nu vin, de ideile care îi refuză! Și, bieţi infirmi, se prăbuşesc orbeşte spre a se adăuga izbăvitor angrenajului gregar pustiu de gânduri şi de simţire, atâta fiindu-le suficient ca ţintă a vieţii: să te prinzi tovarăș cu tartorii zilei, să prinzi şuvoiul de ape tulburi pentru a te lăsa purtat în scursoarea lui deşănţată spre belşugul altora, înecându-l, murdărindu-l, spurcându-l. Spre luminile altora, stingându-le!
      Pentru cine nu cunoaşte ori cunoscând-o n-a putut îndura singurătatea păstorului ori a semănătorului, pentru cine nu poate suferi răbdarea aşteptării înfrigurate de la voia rodniciei ce numai din înaltul cerului se hotărăşte şi coboară, alegându-i ogorul spre a-l îmbelşuga, pentru cine nu are cu ce gânduri petrece de unul singur în monotonia trudnică a muncii, cumplit trebuie să fie chinul de a fi obligat să te regăseşti pe tine însuţi când n-ai ce găsi!… Tortura regăsirii cu nesinele său… Cu pustiul!… Pentru acest chin nu există decât un singur leac: să faci istorie!… Istoria de care am avut parte!.... O astfel de istorie au boicotat românii în vestitul lor mileniu de „absență” din istorie! Și-am fi boicotat-o până azi de s-ar fi putut! Am fi refuzat-o in aeternum!
      Căci asemenea parteneri îi lași să curgă în plata Domnului, dându-te la o parte din calea nefiinţei lor înverşunate, ferindu-te a te prinde lor tovarăşi!…
      Dacă am încerca să ne imaginăm un popor de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului sau a plaiului... Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!
     Ca şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă, aşa cum noi, românii, ne găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul tihnit al singurătăţii!… Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi, fireşte, hazul, supremul haz de necaz… De necazul nostru şi de necazul altora că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să vadă și ei cât de mult îi place lui viaţa!… Ca să vadă duşmanii cum românul nu piere
      Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi “ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de veche, adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească, la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte pentru cei ce s-au îndoit… Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu, copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet! Tot naţional!… Românul nu piere!… Pur şi simplu nu piere!… Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie. La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăiești, de care să nu-ţi pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…
      În cumpănă cu pieirea aflându-se de atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia individuală la încercările vieții, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce… Nimic mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie ori conspirativ, masonic. “Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic, Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale” sună idealul românesc de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea “românească”. Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par, pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioșii și nevolnicii!...
      “Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
     Magnifică consemnare... Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc, așadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre... Deseori consemnată în istorie!...
      ...Românul se visează mai ales haiduc, războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc, împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim!… O ştiinţă azi atât de rară…
     Fireşte, răsare de la sine dinaintea noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai cuprinzător! Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată cu pieirea noastră de români?…
      Un răspuns mai explicit nu e de dat în câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm (deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc. Mai ales acesta era păcat să piară…
      Există ceva care dă neamului românesc, ca popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de limbă, evident extrem de importantă! Această unitate ține totuşi de domeniul instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.
      Nu mi-e la îndemână să spun hic et nunc în ce constă acest stil românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală românească. Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific. Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră, fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee culturală majoră a României moderne. Adică a acelei Românii în care, ca urmare a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…
      Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc. Sunt acestea vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.
      Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii, şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă, dar îndărătnică, spre se şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest pământ!…
      Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună în serviciul neamului şi-al ţării. Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru. „Parcă se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea limbii” scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români, Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai ales pentru a păstra neatinsă românia noastră! Bogăţia noastră de suflet!
      Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea ei, cât și, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi. Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în manuale și tratate savante, ci este vie în conștiința, în mintea celor ce se împărtășesc din ea. Este la purtător! Produce efecte în comportamentul nostru zilnic, în modul de a privi și recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creație. Nimic nu este mai străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a ignora ansamblul! Întregul! Adică firea și rostul a tot ce există! În felul său, inclusiv la nivelul meșteșugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!... După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care recomanda o medicină și o terapie a întregului trup, incluzând și corolarul sufletesc!... Nu pe specializări tot mai înguste!
      E atâta metafizică în limba română și în literatura orală, populară, cum nu mai găsești la multe alte neamuri!
      La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noștri de la Budapesta au comis imprudența de a emite pretenții în numele închipuitei lor  superiorități spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocățească pe acest subiect insolent, ci s-a mulțumit să depună în fața comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-și adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la (1)colecția de proverbe românești publicate în zece volume de Iuliu A. Zane și la (2) colecția revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867... O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice și mai ales avea publicul care s-o citească! Așa ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! ...Revista apare și azi! Adică de un secol și jumătate trecute fix!...
      Sunt nenumărate asemenea momente și fapte de excelență care ne pot singulariza și evidenția! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet și plecăm prea ușor urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!
      Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichității, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! Deși, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca acești ciudați, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar și fără voia lor. Așa că zic și eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmașii romanilor aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaștem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranță nu suntem urmașii acelor romani!...
     Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor și dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!
      Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria. La toţi ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoșii noștri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînţeles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea...
      Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?... Și tot atunci să fi apărut şi vorba că tot răul e spre un bine?Aceeaşi resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bineCăci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaşi, numai pe cei ce au înţeles că trecând Dunărea sau Mediterana cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din frământările mari ale vieţii, în care mai ales pe tine însuţi te ai potrivnic, adversar, concurent, şi rişti, deşi alergând singur, să ieşi al doilea, mereu al doilea, dacă mereu vei alerga numai şi numai după ubi bene… Nefiindu-ţi tu ţie însuţi destul ca să-ți fie bine!… Binele din tine însuţi… De neaflat!… Şi-atunci pleci în lume, treci Dunărea!… Treci oceanul!
      Şi numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puțin umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea şi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieţii. Al omului!… Și nu ne-am clintit din Dacia Traiană... Dacia maternă!
      Nu ne-am clintit din sinea noastră!
      Suntem dar şi noi un neam ales şi de aceea nu se putea să pierim!…
      Ne-am ales unii de alţii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut… Aşa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful și pulberea!... Am rămas şi numai noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi patria, ibi bene, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar…
      De la această opţiune fundamentală porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii, învârtăreţii şi isteţii, oportuniștii, care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa
      Psihoza aureliană!…
      Cum i-a mai cernut pe bieţii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!… La fel şi cei rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaţie reînnoit, căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene
      Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră românie… În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii… Căci firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!… Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare și deșteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria

*

      ...Educaţia, buna creştere a celor ce ne urmează lăsându-le pe mână ţara, este problema problemelor, grija grijilor!… Căci cu fiecare dintre copiii noștri se ia de la capăt îndelungatul şi gingaşul proces de făurire, de topire şi laminare a metalului cel mai de preţ: sufletul de om, purtarea de om… De om de omenie!
      Ce simple ar fi toate dacă odată cu casa şi alte bunuri, agonisite într-o viaţă, a ta, şi-n altele, ale celor de dinaintea ta, ai putea lăsa copiilor şi nepoţilor tot ce-ai agonisit şi-n adâncul sufletului tău, tot ce s-a adunat întru credinţa ce te-a ţinut treaz la datorie, rezistând nenumăratelor ispite, ispite ce-i vor pune la încercare şi pe copiii tăi, şi nu ştii cum să-i poţi face să judece şi ei, cu aceleaşi ori altele, şi mai bune, temeiurile credinţei că ubi patria, ibi bene!…
     Şi astfel, având a trece fiecare generaţie prin sita aceloraşi ispite şi poveri, dinaintea cărora a stat fiecare ins singur cu ce se învrednicise să agonisească şi să numească a fi acela sărac sufletul său, la capătul istoriei româneşti s-a ales o selecţie nu biologică a indivizilor, ci una stilistică. Nu știu dacă suntem, ca români, o rasă, un neam de oameni cu caracteristici antropologice aparte, măsurabile, dar știu bine că mai presus de orice îndrăgim și, de la Dromichaete și până azi, practicăm un anumit stil, o anumită manieră de a ieşi în lume, de a o recepta şi de a i te dărui, toate acestea, pe limbajul popular, chemându-se norocul de a fi în stare să simţi româneşte!…
      Cutare simte românește! Elogiu suprem în lumea noastră, danubiano-carpato-pontică!

*



      Desigur, e foarte schematică toată povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat și ușor de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaţionalizare a românilor – în Austro-Ungaria, dar şi prin alte părţi, pe cât de aprigă și de discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă printre  noi, s-au hotărît să se prenumere printre noi… Să fie noi! Români!
      Sunt cu miile, cu sutele de mii românii care au fost nevoiți, au fost constrânși, n-au mai avut încotro, și s-au declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o condiție a supraviețuirii lor!... Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri românești, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc să-și abandoneze neamul, părinții, conștiința de sine...
      Contrastul în care intră astfel lumea românească cu întreg contextul uman şi politic din jur, balcanic și european, ar fi de natură să încheie orice discuţie serioasă nu numai pe tema Ardealului… Ardealul este al nostru, români, maghiari, saşi, secui şi câte neamuri vor mai fi fiind în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneşte, că ubi patria, ibi bene. Unde-i Ardealul, acolo e şi patria noastră!… Patria noastră cea românească, românească nu doar pentru că suntem mai mulţi românii, vorbitorii de grai romanic, ci suntem mai mulţi cei ce angajăm prin fiinţa noastră un stil de existenţă, un farmec aparte al purtărilor şi gândurilor, al glumelor şi-al petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul românesc al Ardealului!
      Nepieritor ca și românul!

                                                                                      
1986                                                                                                                                                                              ION  COJA

(Fragment prelu(cr)at din Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum)

miercuri, 28 noiembrie 2012

CUM AU „BOICOTAT” ROMÂNII ISTORIA

Text dedicat zilei de 1 Decembrie 

CUM AU „BOICOTAT” ROMÂNII ISTORIA
 

      În încercarea de a da o formă public acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în lipsa documentelor scrise care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci secole… Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de “tăcere” tot mileniu rămâne! Un “mileniu” în care documentele istorice nu menţionează prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene!

      Istoricii maghiari propun auditorului lor un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă…

      Pentru persoanele subiective, care, adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de toată lumea – obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia unor precizări.

      Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât şi pe orizontala spaţiului?

      Răspunsul la aceste întrebări e de natură să descurajeze pe orice onest roeslerian, dar până acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senzaţional

      Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din această parte a lumii!

      Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara lor! Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.

      Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o judecată “subiectivă”, şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi, românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după o “tăcere” de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea! Unde erau românii, dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?… Probabil că românii care azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat pe durata “mileniului” în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai departe teza roesleriană…

      Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime, pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării. Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile şi preocupările curţii imperiale.

      Sursele bizantine şi cele latine ale vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor. Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii, a realităţii trăite de odinioară.

      Despre români, din aceste documente, nu putem trage nici o concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?

      Istoricii, români şi străini, ce au meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor ţinuturi, îndeosebi codrul şi muntele. Nu pretindem nimănui să ia în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind, vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil “miracolul românesc”.

      Lucrurile se leagă între ele foarte strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt capabile să explice totodată şi “tăcerea” documentelor istorice, inclusiv puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!), ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, “frate cu românul”, şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune, ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte populaţii din această parte a Europei,  legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.

      În aceste condiţii, singurele în care devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât (1) o civilizaţie a lemnului, (2) de tip rustic, ţărănească şi păstorească, (3) o cultură orală, populară. Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, unora mai mult, altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că inhaerent montibus, adică “se ţin prinşi bine în munţi”, unde-şi au ardua domus “locuinţa de pe înălţimi”! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și el că “le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi”… Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare, în termeni mai expliciţi: “valahului îi place să trăiască la munte”! Sau mai pe româneşte, “românaşului îi place sus, la munte, la izvor”!…

      Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvişti ca alcătuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată. Trecerea romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei, la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se pare că le place continuitatea în toate!…

      Reiau o propoziţie mai sus enunţată: “vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât”… Această propoziţie e acceptabilă numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se reduce la evenimentul politic şi militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au retras dinaintea acestei istorii, “au boicotat-o”, fiind aceasta, probabil, singura cale prin care se putea salva fiinţa naţională. Au amânat afirmarea acestei fiinţe pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnică a funcţionat de minune şi nu va fi pentru ultima oară în istoria românilor. Dar ce au făcut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în singurătăţile codrului şi ale muntelui?

      Printr-o lege a compensaţiei, care funcţionează cu o exactitate mecanică, abţinerea de la manifestarea vizibilă în exterior va fi dus la orientarea către sine, către lumea propriei fiinţe, a spiritului românesc. Retrăgându-se din calea străinilor porniţi pe jaf, omor şi cotropire, românii nu se mai puteau retrage şi din propria lor cale. Vor dezvolta, drept urmare, o civilizaţie originală, fruct al unei atitudini meditative faţă de lume, de viaţă. Meditazione, massima azione, spune un proverb italienesc. La capătul acestui mileniu de retragere din istorie, de retragere “în pustie”, în pustia munţilor şi a codrului, românii apar cu o zestre aparte: nu cu cetăţi falnice, nici catedrale semeţe, orgolioase, nu cu palate şi castele, ori cu savante universităţi şi mânăstiri, ci ca autori şi stăpânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogată şi de interesantă, fără pereche în toată Europa! Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere se poate spune că “românii, vreme de un mileniu, au supravieţuit şi atât”! Privind roată în jur, vom zice şi noi că pentru o mie de ani şi mai bine ne lipsesc semnele împlinirii româneşti prin istorie, ale cărei ispite românii nu le-au cunoscut! Căci numai privind lucrurile astfel, de departe ori din negura bibliotecilor ori a străinătăţii, adică fără să-i cunoşti pe cei despre care nu te sfieşti să scrii chiar cărţi, de istorie, deci fără să cunoşti lumea românească în alcătuirea ei specifică, în adâncurile ei, ce nu pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu răbdare şi îndeaproape, numai în asemenea condiţii mileniul nostru de tăcere e un mileniu în care n-am făcut istorie!

      Dar poate că am făcut altceva!… Ei bine, acest altceva s-a făcut, există, dar e mult mai greu de înţeles, de remarcat, căci nici nu se lasă uşor de văzut, cel mai adesea nu este pipăibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mână să-i bagi de seamă fiinţa. Ci îl descoperi încetul cu încetul, trăind viaţa măruntă, de zi cu zi, care este, la tot pasul, ca o respiraţie, marcată de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, a sinelui, ce umple de uimire şi încântare pe orice om de bună credinţă care ajunge să ne cunoască în ceea ce este autentic şi străvechi românesc. (Vezi, printre altele, cazul lui N.Steinhardt...)

      Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies, printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică “dacizată” a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum! Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!… Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!…

      În lumea toată dreptul roman este un model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. “Adevărata cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?

      Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai sensibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face istorie, de a rămâne în istorie, şi ia românească, mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile ia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect inutilă?

      Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndrăgostite  atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori ia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în ia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie, vreme de un mileniu!…

      Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie, a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean, în care s-au desfăşurat!

      Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!

      Când la sfârşitul primului război mondial s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei!

      Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de sine şi a sinelui?

      Evident că există două istorii! Una vizibilă şi cu ochiul liber – şi, poate, de aceea, înşelătoare – de care s-au preocupat până acum îndeobşte istoriografii, axată pe ideea de eveniment, şi o altă istorie, invizibilă pentru cei pripiţi să aibă o părere, o istorie a marilor şi lentelor procese de transformare la nivelul etnic al conştiinţelor, al spiritualităţilor. Dacă vedem în om ceea ce el este, o fiinţă conştient perfectibilă, apoi trebuie să se cheme istorie tot ceea ce ţine de perfecţionarea omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, conştiinţa de sine! Spiritul! Mutând pe acest teren întrebarea “ce au făcut românii vreme de un mileniu, când documentele istorice nu s-au arătat vrednice să-i consemneze?”, răspunsul devine extrem de complex şi de gingaş, dar şi inaccesibil celor deprinşi cu prejudecăţile comode, simplificatoare. Pentru ceilalţi, care ar putea înţelege un asemenea răspuns, oferim, deocamdată, rezumatul cel mai succint ce-l putem imagina ca răspuns la întrebarea de mai sus: “Ce-au făcut, deci, românii vreme de un mileniu?” Simplu de spus, poate că şi de înţeles pentru cine e făcut să înţeleagă: “Românii, vreme de un mileniu, au învăţat să-şi dea bună ziua!”… Exact aşa! Căci nu-i de colo să-i auzi, când doi oameni îşi întretaie drumurile, chiar fără să se cunoască unul pe altul, zicându-şi:

      – Bună ziua!

      – Bună să-ţi fie inima!…

      Oare nu e uimitor să-i doreşti cuiva să fie bun, cumsecade?! Și nu e încă și mai deosebit faptul că prin această urare ştii că-i vei face plăcere “celuilalt”, că vii astfel în întâmpinarea şi în sprijinul unui efort, pe care în lumea românească tradiţională îl făcea tot omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut uluitor!

      Pe alte meleaguri, unde istorie s-a făcut cât poţi cuprinde, “celălalt” este iadul însuşi! “L’Autre c’est l’Enfer!”… (Jean Paul Sartre, parcă). Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria şi ne-am complăcut într-un “anistorism” demoralizant pentru cei ce se lasă mai uşor amăgiţi de ceea ce văd la alţii, luând mai greu aminte la ceea ce avem noi şi alţii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e că celălalt este nădejdea noastră de mai bine, celălalt este mai bunul decât noi înşine! Şi de aceea ni-e aşa de drag!…

      Bunică-meu Stan, pomenit în dedicaţia acestor pagini, obişnuia să se roage la icoane, seară de seară, în cuvintele: Doamne, păzeşte-mă să nu fac rău nimănui!… Şi nu era decât un oarecare econom de oi… Cioban, vreau să zic! Şi se ruga la Dumnezeu să-l apere nu de răul ce i l-ar fi putut face alţii, ci de răul ce l-ar fi putut el face, fie şi fără voia sa, altuia

      Românii au avut tăria să ajungă la asemenea performanţe sufleteşti în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval dacă luăm aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte seminţii şi popoare, la celelalte civilizaţii! La lumea în care trăim azi!...

 

*

 

      Formula din titlul acestui capitol a fost lansată, precum se ştie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria… Lucian Blaga e şi unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existenţa şi manifestările unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi, cărturarii români cei mai de seamă s-au pronunţat în chestiunea acestui stil naţional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l apăra de falsificatorii cu voie sau fără voie, insensibili la autenticitatea specificului românesc. Căci acest stil de viaţă inconfundabil constituie isprava cea mai glorioasă a poporului român, dobânda binemeritată la capătul acelui vestit mileniu, mileniul de reculegere românească

                                                                                  ION  COJA

(Din volumul Transilvania. Invincibile Argumentum)